Simt ropotul tăcerii ce se-așterne
Ca un lințoliu greu, rece și nărod,
Ce-mi cade-n fiecare noapte peste gene,
Când în genunchi, în visul meu mă rog,
Imi geme.

Încerc să te trezesc, să mă strecor
În tine, să redevin stăpânul tău,
Și deschizând al buzelor zăvor,
Să intri iar supusă-n visul meu
Cu drag si dor.

Port vinovata cruce sus pe frunte,
Speranțele de mine se feresc,
Am încă patimile-adulte,
În poala amintirii tale cresc
Să te încânte.

Nu poți tăcerea s-o eternizezi,
Indiferența ta e muritoare,
Nu poți cu suferința să păstrezi
Iubirea, când o vezi că moare
Să n-o salvezi.

Femeie, las-o să se-ntoarcă iar la mine,
Iertării, calea luminează-i cu-n sărut,
Și ai să vezi din nou două destine,
Cum trec de mână podul peste Prut,
Zâmbind senine.