Și tot la Stremț, prin verdea verii luncă,
Pe lâng-un râu ce-aproape n-avea curs,
Din când în când așa un dor de ducă
Mă apuca și-adeseori m-am tot dus.

Când, într-o seară cu miros de floare,
Cu greieri beți bând rouă și cântând
Trecu pe-acolo, albă, plutitoare,
O fată, zveltă aripă de gând.

Venea, mi-a spus pe urmă, de la școală,
Dar o uitase drumul printre ierbi
Seralul era totuși plictiseală
Pentru doi ochi de cetină superbi.

Ce-a fost apoi, nu vă gândiți la rele
Căci eu eram profesor de iubire,
Am învățat-o lecții de la stele
Și de la iarba-naltă și subțire...