Și m-am văzut cuprins de-o vijelie
Chiar când stăteam așa comod în corp.
Sufla prin gând să scriu o poezie,
Să-ncerc și-așa s-arăt cât sunt de mort.

Am încercat apoi să mă opresc-
Vântu-i nebun, dar eu nu sunt ca el.
Am încercat cumva să-l domolesc
De ce să scriu? Nu sunt poet de fel.

Sau poate sunt, ce-nseamnă poezia?
Adică, când se naște ea, de unde vine?
Să fie oare când îmi văd micimea
Și ies afară îmbrăcat în rime?

E clar că-i vorba de o neputință
Exact ca doi iubiți, ținuți departe,
Distanța mare cât a lor dorință,
Se umple-n versuri dulci, neterminate.

Gândindu-mă la mine și distanță...
Îmi văd dorința de a fi poet.
Căci eu sunt Unu fără concurență:
Dar nu alerg, nu vreau, nimic aștept.

De-aceea am încercat să mă opresc.
Ședeam așa comod la mine-n corp.
Dar știu ca vântul ăsta-i Gând Domnesc
Căci eu sunt voi, la voi tre' să mă-ntorc.