îl văd cum smulge rădăcinile copacilor din pământ
și eu calc în urma lui pe-o cărare încă neumblată
unde vîntul nu adie și păsările se ciufulesc atât de puerile
cu o față pe care lumea nu a îmbrăcat-o nicicând

mi-am împlântat unghiile în carnea lui
cu o eșarfă legată la ochi
să-l iubesc până la sfârșitul lumii
și dacă lumea nu are să se dărâme toată
printre ruinele aplecate peste umerii noștri
vor crește umbre și la umbrele lor vor crește copii
și din noi are să răsară un soare nou-nouț în fiecare zi
noaptea nu are să-mi mai fie teamă de negrul care îmi orbește ochii ucigător
am să-i privesc pumnii mută și prinsă în atingerea lui
fără să cad la picioarele unei lumi care nu mă mai iubește

îl văd cum smulge rădăcini greoaie din mine
și își așează capul pe pieptul meu slab răscolit
să-l port ca o apăsare dulce
și să m-opresc cu degetele-n părul lui