privesc în jurul clipei și depind de ea
într-o devenire a nopților strivite
de întunericul îngenuncheat
în emoția universului
cu dor de cuvânt
la imaginea ta
necomparată

trăiesc timpul fără conflicte cu neputința
nu mă simt înfrânt de gestul trădării
nici chiar de fiica unui rug
ce poate face un stejar
de merită mai mult
necredința?

opresc pentru maturitate un singular fericit
rămas dintre cei atât de puțini
atunci când eu strig vântul
nu vreau să supăr viața
încerc să zâmbesc
să fac cu ochiul
cerului și ție
omenie.