povstea devine oarbă
spasmele oracolului
decolorează limitele
lichidității
din care se-ntrupează
cuvintele prime

lumina nu se-nnoadă
din voința anterioară rostirii

în aerul plin de gesturi
toate subiectele se banalizează
doar claviatura dorințelor
le potrivește în draperii roșu-aprinse

întinderea nearticulată a poemului
dizolvă spațiul
din răcoarea ochilor tulburați

dezordinea deschide rana
punctelor de-ntâlnire

un obol pus deoparte e timpul
o tandrețe imediată
dublura corpului meu
din privirea ta Ova