Te văd închisă de nevoi și griji,
Cu fruntea-n viață mereu aplecată,
Nu ceri nimic și sufletul ți-e gol,
Ai chipul unei zâne, oglindită-n apa.

Din când în când, pe chipul tău apar,
Surâsuri îngânate de un nume,
Par rugăciuni sau doar blesteme,
Sau doar dorințe, ce nu vrei a spune.

La fiecare sunet ce tresari,
În inimă îți bate iar speranța,
Și-aștepți ca ușa să-ți deschidă
Al tău băiat, să-ți lumineze viața.

Dar ușa iar închisă a rămas,
La fel ca sufletul de mamă,
Și lacrimile-ți cad, plângând, în poală,
Ești în durerea sfăntă, o icoană.

Și seara-n patul tău, când te întinzi,
Și noaptea-ți prinde inima în ghiară,
Cu lacrimi, tu te rogi să mori în vis,
Căci suferi în tăcere, ca o fiară.

Și-adormi așa, sfințită-n noapte,
Și câte-odată scapi câte-un surâs,
Mă strigi cu glas de mamă, în tăcere,
Din visul tău,de mână mă simt prins.