noaptea nu mai cade pieziș
ca privirile, înainte de rugă
doar ziduri, o-ho!, și palmele mele frământând
o neliniște pe care tot încerc să o scuip,
javră, viața asta este câștigată la zaruri
și numai întâmplarea face să-mi fie atât de bine cu tine

aici sunt, măturând albul pereților, pieptănându-l,
ca un adevărat ritual
ce bine îmi e, cât de bine,
nici eu nu știu unde se sfârșește această lipsă de aer
și tot atâta ur-let
dumnezeu a făcut golul din ore, țigări și alte nimicuri

(păpădico, am tot atâtea degete câte păcate
și toate sunt ca-pi-ta-le
pot muri liniștit, totdeauna exista o altă oglindă
care să-mi cuprindă închipuirile)

doar pereți și strânsoarea lor care te face să zaci
am o mască pentru fiecare iubire pe care n-am mai trăit-o
în jos, pe strasse, calc pe urmele altora care
au apucat să viseze

dar e bine, e atât de bine
și tot mai încet
alienarea e o prietenă veche
și plină de recunoștință
ea e cea care îmi tatuează pe frunte
un nu la fel de pregnant
și de care nu am cum să mă dezic