Când noaptea cade pe tâmplele tale
deschid ușor geamul și trag roletul doar puțin
liniștea de-afară și scâncetul unor mașini tot trecând
se pitesc sub genele mele
ochii pâlpâie lumina vieții
și pleoapele clipesc încet dăruind puțină intimitate
în negrul de după ele

n-am iubit niciodată atât cât să simt
mai mult de ceea ce am simțit până acum
atât cât degetele mele să poarte ca veșmânt istețimea
și să iubeasca tot mângâind apropierea de corpul tău

acolo unde te-ai oprit
eu te-am purtat mai departe
cădeam uneori de pe scara ce ne-ar fi dus la cer
am crezut că ne împiedicăm de noi înșine

altul mă așteaptă
îmi scrie cuvinte dulci și mă cheamă în brațele lui
mă dezgolesc de mine
iar nordul și sudul devin un punct

mi-a adus un zâmbet ieri să-mi binecuvânteze privirile
am tremurat înăuntru ca un porumbel înghețat
căzut pe-o piatră din centrul orașului adolescentin
trecătorii mă ocoleau
și mă priveau rece și apăsat
eram acolo cu mine însămi
îi căutam cald și liber cu ochii
acești ochi care pâlpâie lumina vieții
cu intimitatea în negrul de după pleoape
ochi ce mă leagă de alți oameni
de tine și de freamătul primăverii tot venind

ca o boală i-am simțit
și-acum cât am ajuns să mă iubesc cu ei
în fața oglinzii ochilor tăi