mugur de stejar, îmbibat în lacrimi,
să mă umpli-n suflet de iubiri și patimi,
crește-mă în tine, să devin iar falnic,
să mă-nalț spre cerul, ce cu stele-i darnic.

luna preamărită somnul să-mi vegheze,
doine și balade să mi le păstreze,
și cu raze reci, dorul să-mi dezlege,
să cunosc secretul rugii de-a-nțelege.

și cu versu-n mână, scris pe-o mândră stea,
să mă duc la fata ce nu mă mai vrea,
frunze să-i cobor, verde e sărutul,
și pe gura ei, inima să-mi scutur.

în genunchi să-i murmur versuri de dorinți,
să mă vadă falnic, unicul ei prinț,
și atunci, cu mâna să-mi atingă fruntea,
să îmi răcoreacă inima și mintea.

și atingind-o doar , să-i răpesc durerea,
și cu dorul meu, să-i opresc căderea,
și apoi de mână, să o port pe-o stea,
și în veci liană, iar să fii a mea.

eu, în somnul tău, întuneric rege,
și lumina ta să devină lege,
dragostea mărită, mândra mea regină,
să mă-nchin în veci, la a ta lumină.