Te-am așteptat privind mereu spre soare
și de-au fost clipe, când
credeam că nu mai vii,
atunci neplânsele umbre să mă-nfășoare
în mantia urâtului și să mă pună
în locul unde, azi, nu mai sunt oameni vii.

Te-am așteptat pe tine, o străină,
să îmi deschizi portița spre
fluturii zburânzi,
să ne privim în față, ascunși după lumină,
doi exponați, din două lumi tardive,
de dragoste flămânzi.

Tu ai venit.
Întocmai cum crezusem
de frumusețea ta, mulți cavaleri s-au irosit
și mulți eroi pornit-au lungi periple
lăsând să ardă-n trupuri
biletul spre Paradis.

Dar ai adus prin gene, prin pieptul dezgolit,
o tristă atmosferă a unui vechi
salon,
iar vorbele sunt cupe umplute cu venin
cu scop să mulțumească orice eremit...
te scoate de sub mască privirea
dar, pardon...

În cinstea ta, a vorbelor tale ce mint,
m-am oferit să torn din vinul
iubirilor ce le-am trăit
și pe de-ascuns,
să mă îndrăgostesc de gândul că acum,
frumosul tău nativ mi-ar fii îndeajuns.

În cinstea ta, a faptului că te-ai oprit în teatrul meu-
fie și pentru-o seară-
o să închin mânat de dorul unei
așteptări cangrene,
pe urmă voi curma lumina multelor candele
ca duhul pasiunii să vină, să ne ceară...