Toamnă dulce și amară
vii la mine-n prag de seară
mă ademenești c-un vin
să îl picuri pe-un suspin,
eu te mint că îl voi bea
și îl vărs în urma ta
în pământul însetat
cu frunzișul îmbrăcat
plin de miere și aramă
sângeriu cu sân de damă
ce s-a copt și-așa nurliu
strigă: „foaie verde-ți viu!”
înc-o dat' la primăvară
și-oi sui vița pe-o scară
lungă, ‘naltă pân’ la cer
că mi-am pus în cui un ler
(de-i cântam iubitului
dor de fericirea lui)
să-l dau jos ca să colind
toată zarea pân’ cuprind
roibul fără de potcoave
rătăcit între ostroave
că umblam noaptea zurlie
și mă rătăceam prin vie,
că umblam noaptea nebună
ca-ntr-o neagră săptămână
la cules de strugurei
de strângea badea din ei
și ce roșu mai musteau
butoiașul mi-l umpleau
mi-era drag să mă gândesc:
„vinul am să-l prăpădesc
la-a mea nuntă și-om nunti
de cu seară până-n zi
și-apoi iar de la-nceput”…
dar să vezi cât m-a durut
că în loc de nuntă mare
a căzut cu-nmormântare,
Bachus iar s-a supărat
eu în mintea lui am dat!