În albastrul palpabil, nefericirea este
complementară fericirii întocmai ca
finitul dintr-o stea, care se nașe în infinit.
Suntem Adam și Eva în căutarea

Edenului pierdut , sperând că Dumnezeu
ne poate readuce în acea starea de grație.
E, de fapt,o stare de complementaritate.
Edenul este acum un spațiu gol, invizibil,

și aparent absent, un spațiu în care au rămas
doar cuvintele noastre.În scurgerea timpului și
în cafeneaua albastră cu mese ponosite, noi
bem zi de zi cafeaua ca pe un medicament

amar și încercăm să dăm un sens vieții. Într-un
paradis iluzoriu și absolut real,care este viața pe
pământ, ne iubim cu disperare și muncim,fiind mai
mult sau mai puțin indiferenți. Simțim ,totuși, cum


infinitul iubirii se cuibărește în finitul vieții.Dumnezeu
este sus și noi învățăm, cu tristețe, cum să-L iubim.