Se vorbește tot mai des;
culmea,
de la animale, la om...
Mai mult se plânge
fără lacrimi...
Căci râs provoacă
tot ce-i simțământ ales,
de la un timp; cu lumea
nouă, ce nu mai sădește pom
că doar i-ajunge!...
Sunt păduri încă, ceva pătrimi
dintr-un uscat deșert și doar apă potroacă,
că-n rest tot e mânjit
de zoaie;
tot pământul
biet rănit, uitat neoblojit
și care nu mai vrea să-și ude ploaie!
Și-a refăcut veșmântul
să se-acopere-n hârtii;
bilete de valoare
creatoare de gâlcevi...
E așezământul
unei seminții
ce nu crede că doare
atâta os de foști elevi
ce și-au transmis jalonul
cursei timpului de zeci de mii de ani,
umflând balonul eliptic
de o scoarță cenușie,
diformă, de la creasta, canionul,
ce poate se vor reîntregi-n contemporani,
oral sau virtual, ori scriptic...
și poate, oare
sufletul să reînvie;
cum pe-un boboc, țărâna îl face floare?!?
06.10.2011