Un om al străzii stă pe-o țeavă caldă
Adăpostit de-o streașină-nghețată,
Din ochii i-a curs pe caldarâm o baltă
În care i se oglindește viața toată.

E-ajun de Sărbători în jurul lui,
O lume-ntreagă râde și iubește,
El plânge și se știe-al nimănui
Pe țeava caldă unde nimeni nu-l privește.

Își lasă mai departe lacrimi mari să-i cadă
Pe-obrajii chinuiți de-atâta ger,
În fond, e sursa lui de apă caldă
Din trist și-mbătrânit calorifer.

Își amintește bietul om de tinerețe
Privindu-și chipul trist în luciul bălții
Și-și tot îngroașă valul de tristețe
Să-i țină un pic de cald în gerul nopții.

Cândva, și el a fost iubit și a iubit,
Pe vremea când cânta cu drag colinde,
Râzând ca un copil de fericit
La braț c-o fată ce-o mai ține încă minte.

Îl doare-o mână și îl arde-o rană,
De foame vrea să-nghită toată gheața,
Îi e și sete dar nu are cană
S-o umple cu amarul ce-i dă viața.

Ar vrea să moară dar nu poate acum,
Gândește și se scarpină în barbă,
Nu vrea să-i supere pe îngeri de Craciun
Chiar el, un om al străzii stând pe-o țeavă caldă.