Semețe,
crengile se revarsă și totodată desperechează,
fruntașă cu apa în picuri de armonie fulgerătoare.
Fiecare fior mă străpunge cu viteza luminii,
deși știm bine că simțirea e ca a unui țurțure.
E ploaie.
E nesăț de hiperbolă mortală.
Așternuturile m-au lăsat de mult timp murdar,
să plec,
ca să-mi continui destăinuirea în taina existenței mele poate nimfe.
De aceea, când e toamnă și precipită,
scriu câteodata niște figurații metaforice de o natură mistică...
astfel încât le și uit sensul de prea multă profunzime în convoi.
Dar le pot reinterpreta atunci când voi fi sigură că o să plouă din nou,
ca pentru mine,
iar noaptea mă va înțelege îndeaproape...
Oare mă va păzi această căutare?
În poezie,
nu există căutare,
deci de aceea nici măcar nu-mi este semnalată...
Te aștept cu dor de cercetare-aprofundată, toamnă...