Ce nu aș da să pot zîmbi
Pe-al fericiri mele gînd,
Să simt cu soare-i zi de zi
Să pot visa, să pot zbura...

Ah, cît aș vrea sa fiu un fulg
Să tot plutesc purtat de vînt,
Să pot să spun la orișicine
Ah, cît îmi poate fi de bine.

Pe la răspîntii să colind
Iubirea să-mi luceasca chipul,
Să spun că-s fericit, că-s viu
Asta să fac mereu, tot timpul.

Vreau să fiu eu, să simt că sînt
Să ardă-n mine viața, simplul,
Să simt ce poate fi frumos
Să nu cunosc tristețea, plînsul.

Mă simt secat de toate astea
Și nici nu pot să mă abțin măcar,
Să nu împart cu tine disperarea
Să o maschez, să n-ai habar.

Pe fată-mi se citește totul
Nici chipul nu m-ajută a trăda,
Durerea ce o am în mine
Și nici ascunsă lacrima.

Într-un deșert tot rătăcesc de zile
Nu simt nici vînt , nici soare nici nimic
Sînt un castel cu gînduri ce-au fost bine
Castel ce se darîmă cîtu-n pic.

O oază de lumină sau de apă
De s-ar ivi și poate te-aș vedea.
Aș mai trai mai dulce agonia
Și aș păși mai mult în viața mea.