poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Poezie Personale Proză Scenariu Eseu Presa Articol Comunități Concurs Special Tehnica Literara Multimedia

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de același autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3539 .



Luntrea Sublimă
poezie [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [_Victor_Kernbach ]

2012-10-02  |     |  Înscris în bibliotecă de Valeriu D.G. Barbu




CAPITOLUL I



De patru nopți, neamurile negre așezate în oazele dintre marele deșert și valea rodnică a fluviului Hapi își pierduseră liniștea. Sunetul îngrijorat al tobelor de la miazăzi arăta că nici celelalte neamuri nu mai trăiau ca odinioară. Dacă numeri patru nopți îndărăt și te gândești la viața lor dinainte, e drept, adevărata liniște tot n-o vei găsi. La miazănoapte sunt așezați statornic sau mai ales umblă de la o pășune la alta niște oameni înalți, cu trupul mai alb, și cu arcuri care trimit săgeata departe. Cu oamenii aceia neamurile negre, de la poalele munților de piatră, și cele de la miazănoapte schimbau nu o dată răni și săgeți. Unii mureau, însă viața mergea înainte. Dacă te îndrepți spre valea fluviului Hapi, până să ajungi la apele nesfârșite de la capătul lumii, afli câteva țări cu oameni roșii, care au multe arme iuți, de aramă călită; acolo au fost duși în robie mulți oameni negri sau albi de la apus. Iar dincolo de Valea Pământului Negru, mai către miazăzi, trăiesc alte câteva neamuri care, deși tot negre, nu seamănă cu cele de dincoace de vale. Mai departe de acele ținuturi nu mai este nimic; cel puțin nici un om n-a ajuns vreodată la marginile lor. Departe, spre răsărit, sunt apele din care iese în fiecare dimineață soarele, numit de unele neamuri apusene zeul Mavu. În fiecare zi, el se aprinde de bucurie când trece peste lume. Spre apus, unde bătrânii spun că ar fi alte ape în care intră Mavu în orice seară, n-a îndrăznit să se ducă nimeni. Unii socot că și acolo, pe pământul uscat, ar trăi niște oameni care se înfășoară în largi pături de pânză albă. Dar cine ar putea crede astfel de scorniri, când se știe că în depărtatul apus nu e nimic, decât dealuri de nisip pe care le mută vântul. De acolo nu vin niciodată nici vești, nici oameni, nici sunete de tobe: vine numai vântul uscat, rău și mincinos și chinuitor, al morții. Dacă te strecori prin una din trecătorile munților de piatră de la miazăzi, dincolo de peșteri ajungi în văi cu oaze și chiar cu păduri; mai departe, sunt oameni pe care nimeni nu i-a văzut, sunt țări necunoscute în care nimeni n-a fost, apoi este un țărm și după el, așa se spune, capătul lumii. Trecerea peste munți sau chiar printre munți e însă grea: îți trebuie curaj și bunăvoința duhurilor pietrei și pădurii. În orice clipă te poate răpune duhul Dodo.
Oamenii neamului daza și mai ales oamenii teda, care vorbesc graiuri asemănătoare și despre care se spun în datinile vechi lucruri foarte ciudate, cum că ar fi venit demult la poalele acestor munți de undeva de la răsărit, din țara Pământului Negru, își cunosc munții atât de bine încât nu o dată s-au ascuns în peșterile lor alungându-și dușmanii cu bolovani de piatră prăvăliți de sus. De aceea neamul kanuri i-a numit tibbu, adică oameni de piatră. Oamenii tibbu au picioare iuți și vânjoase și nimeni nu poate alerga mai repede ca ei după vânat sau vrăjmași. Sunt și viteji și cei mai harnici în aceste locuri. Neamul daza, ramură de miazănoapte a neamurilor tibbu, stă în oaze și nu și le părăsește ca să se ascundă în munți decât numai când în fața dușmanilor prea numeroși nu și le mai poate apăra.
Totuși, nici neamurile din jur, cu armele lor chiar mai bune, nici vântul deșertului, nici Dodo sau alte duhuri rele, nici șerpii, leii, hienele, panterele sau elefanții nu au putere asupra acestor oameni cât timp soarele își străbate drumul prin cer. Fața lui fierbinte și rotundă nici un zeu nu se încumetă a i-o răci sau a i-o acoperi cu nori. Norii trec sub el foarte rar, în câțiva ani o dată. Noaptea, oamenii se feresc de drumuri. Satele lor au garduri care le apără de fiare, iar duhurile nu pot intra în colibele oamenilor, de frica talismanelor de la gât. Noaptea se aude în apropiere răgetul leului, noaptea urlă șacalii, dar nimănui nu-i e frică. Cerul, noaptea, e totdeauna întunecat, aceleași stele albastre sau albe, câteva verzui și una roșie îl acoperă tremurând sau stând liniștite, uneori e lună, alteori nu și altceva nimic.
Dar iată că de patru nopți, sus, deasupra zării de la miazăzi, stătea nemișcată o stea mare și rotundă cu capetele alungite în ascuțiș de săgeată, ca un ochi luminos. Era ochiul cuiva, însă nu al lui Mavu, căci dacă Mavu ar fi început să-i privească și noaptea, cum s-ar mai fi putut trezi în zori ca să treacă mândru și aprins peste cer?
Aici, în această oază mare a unei ramuri din neamul daza, în cuprinsul satului de la miazăzi, vrăjitorii dansară în fiecare noapte din cele patru dansul rugăciunii în raza rece a ochiului străin. Ochiul rămase nemișcat și deschis. Singurul mijloc de îmbunare nu mai putea fi deci decât alegerea celei mai frumoase fecioare din sat care să se ducă goală prin noapte, spre a înduioșa privirea rece a zeului străin, de nu cu frumusețea trupului ei tânăr, măcar cu lacrimile ei. Așa hotărâră, în a patra noapte, cei doi înțelepți din sat.
Ntombi era fata cea mai frumoasă. Acum se spăla în lumina lunii și câteva fete îi ungeau părul cu grăsime și i-l împleteau în șuvițe. În acest timp, tobele băteau neîntrerupt. Când Ntombi fu gata de plecare, cei doi înțelepți făcură semn spre tobe să tacă. Unul dintre ei, bătrânul Tankoko, se depărtă de oameni și vorbi mult timp cu ochiul străin. Apoi celălalt, vrăjitorul Tela, o luă pe fată de mână și o aduse în locul deschis din mijlocul satului. La un semn al lui, tobele începură să bată din nou, iar Ntombi jucă dansul despărțirii. După aceea plecă singură spre miazăzi, pipăind prin beznă pământul cu tălpile. Ochiul străin o privi răutăcios, mai rece decât luna, iar în apropiere răsună răgetul unui leu. Fata vru să se oprească, însă tobele bătură mai tare și ea începu să cânte, mergând mai departe. Pe urmă se contopi cu întunericul.
Până să răsară lumina mai era mult, dar nimeni afară de copii nu se putu culca. Oamenii aprinseră focul și nu mai dansară. Ședeau în jurul focului, tăcuți. Cineva zise (fața nu i se vedea, dar după glas era tânărul arcaș iscusit Mai-Baka, cel mai voinic și mai îndrăzneț din tot satul):
— Oamenii spun că sunt multe neamuri, negre, roșii și chiar albe. De ce ochiul zeului s-a deschis numai spre noi? Tăcu, răsuflă adânc și se apropie de foc. Noaptea era rece. Își întinse mâinile spre foc. Era el, Mai-Baka. Se uită la cer și vorbi iar: Îl va îmbuna oare Ntombi? Dacă nu-l va îmbuna, o va trimite înapoi, sau o va ucide?...
Nu-i răspunse nimeni. Totuși, Tankoko zise:
— Numai de nu s-ar mânia mai tare pentru că i-am trimis o fată neagră... Dar de unde să-i trimitem fată roșie?
— De ce să se mânie că i-am trimis o fată neagră? Tu ai văzut fete roșii? Spune-ne, Tankoko, pot fi ele mai frumoase decât ale noastre?
— Am văzut, zise Tankoko. Le-am văzut în tinerețea mea, când am fost rob în țara Pământului Negru. Acolo sunt fete roșii, toți stăpânii au pielea roșie, iar fetele negre sunt numai roabe.
— Și sunt mai frumoase? zise o femeie tânără care se numea Dogbe.
— Nu.
Cântecul tinerei Ntombi răzbătea până la ei.
— Sunt și oameni albi? întrebă Dogbe.
— Oamenii spun că ar fi, răspunse Tankoko. Eu n-am văzut. Poate că sunt.
— Cum pot să fie albi? Omul nu poate să fie alb! zise altcineva.
— Poate! se auzi glasul unui bătrân de lângă foc. Eu am văzut. Am văzut chiar și oameni galbeni.
— I-ai văzut chiar tu, Agbongbotile? se miră Mai-Baka.
Alții nu se mirară, căci Agbongbotile era cel mai bătrân om din oază, mai bătrân decât el fiind numai baobabul, care avea o mie de ani. În astfel de viață putuse vedea, fără îndoială, multe.
— I-am văzut, zise Agbongbotile.
— De ce oamenii nu sunt numai negri? întrebă Dogbe. Agbongbotile tăcu, zâmbind.
— De ce-l întrebați pe el? se răsti vrăjitorul Tela. Nimeni nu știe.
— Ba eu știu, îi răspunse bătrânul.
— Atunci spune-ne! îl rugă Mai-Baka.
Lui Agbongbotile îi plăcea să fie rugat să spună lucruri pe care ceilalți nu le știau.
— Ascultați, zise el. Când toți oamenii de pe pământ erau un singur neam și trăiau cu toții într-o peșteră, stăpânul și părintele lor era cel dintâi om din lume, numit Love. Viața lor era bună și fericită. Dar odată s-au certat și s-au luat la bătaie. Din greșeală, l-au ucis pe fiul lui Love. Stăpânul și părintele neamului află. Și atunci îi alungă mânios din peștera în care au trăit așa de bine. Oamenii ieșiră din peșteră și se împrăștiară pe pământ. Soarele era sus. Razele lui cădeau drept în jos și erau arzătoare. Ele arseră pielea oamenilor, a unora mai tare, a altora mai puțin. Arsura i-a făcut pe unii aproape negri, ca noi, pe alții negri de tot. Unii au asudat și s-au fiert: aceia s-au făcut roșii. Pe alții soarele i-a fript ușor, și pielea lor s-a făcut ca arama. Dar unii au găsit umbră și peșteri și acolo soarele nu i-a mai ajuns. Au rămas albi cum erau în peștera lui Love...
Povestea lui Agbongbotile n-a izbutit să-i liniștească pe oameni. După ce el tăcu, ceilalți se gândiră iarăși la ochiul din cer. Cântecul fetei se mai auzea de departe, slab. Un răget de leu sparse văzduhul. Și deodată cântecul se opri. Câteva clipe ascultară toți cu luare aminte. Apoi un țipăt scurt de fată ajunse până la ei. Oamenii încremeniră. Mai-Baka sări în picioare, punând mâna pe arc. Tankoko însă îl opri.
Toți oamenii își îndreptară cu nădejde privirile spre ochiul străin din cer. Așteptau nerăbdători. Dogbe murmură:
— Poate că zeul s-a prefăcut în leu și vrea să...
— Taci! se răsti la ea Tatrakpo, bărbatul ei și căpetenia satului.
Ochiul din cer stătea însă tot deschis și nemișcat. Trecu câtva timp. Mai-Baka se retrăsese de lângă foc și stătea în picioare, sprijinit de arc, în beznă. Ajunsese Ntombi la țintă, sau... Ochiul se uita rece din cer. Pierise fata fără rost? Cine putea ști!
Iată însă că în liniștea nopții cântecul fetei începu să răsune din nou. Apoi iarăși încetă. Ochiul zeului străin privea fără să clipească.
Tela se sculă de lângă foc. Îndreptându-se spre coliba lui, le strigă celorlalți să se culce.
Oamenii erau triști. Fiecare se duse în coliba sa, culcându-se apoi pe împletiturile de ierburi și acoperindu-și trupul cu pânza groasă. În scurt timp, cei mai mulți adormiră. Se auzea prin noapte numai răsuflarea grea a vitelor din țarcul înalt și uneori urletele depărtate de șacali.
Dimineața era încă destul de departe, când tot satul fu trezit de strigătul omului de strajă. Începură să iasă din colibe, înfrigurați, și întâia lor privire se îndreptă spre cer. Ochiul zeului nu se închisese. În sat părea să fie liniște. Dar îndată fiecare putu asculta, cu auzul încordat, un sunet de tobe străine. Tobele băteau departe, parcă undeva spre apus. Oamenii se îngrijorară, apoi începură să se adune toți bărbații în fața colibei mari a lui Tatrakpo. Cei patru sfetnici ai căpeteniei satului își luară tobele și începură să bată într-un anume chip.
Mai-Baka îl căută din ochi pe Agbongbotile și se apropie de el. Bătrânul cunoștea limba tobelor.
— Ce veste ne trimite? întrebă arcașul.
— Vin străinii după robi.
— Ce fel de străini?
— Stai, să ascult... spuse bătrânul. Vin de la apus, cu pielea roșie, de la apus... Cum de la apus?
— N-ai înțeles poate tu! spuse mirat arcașul. Agbongbotile era foarte speriat.
— Am înțeles bine: vin de la apus. Dar nu înțeleg de unde de la apus? La apus nu sunt oameni, dincolo de oaza noastră. Totuși tobele se aud dinspre apus. Și oamenii roșii trăiesc pe Pământul Negru, la răsărit.
Așadar, zeul își arăta mânia. Ochiul lui din cer privea tot atât de rece și rău. Ntombi plecase. Urlau șacalii...
Tatrakpo îl chemă la sine pe Mai-Baka și-i porunci să numere arcașii.


CAPITOLUL II



Aproape de țărmul apusean al Țării Nisipurilor, aerul era încă răcorit de boarea mării. Dar în față, spre răsărit, se întindeau nisipurile uscate în care se putea coace oul, ca în spuză.
Soldatul Iahuben se săturase și de călătoria pe mare, de zilele petrecute pe drum de la țărmul țării fierbinți până aici și mai ales de gândul că are de străbătut tot deșertul acestui uriaș ținut cu oameni negri, cu fiare primejdioase, cu nisip încins și vânt și cu apă mai puțină decât oriunde. Meseria lui era asta: să ucidă și să apere. Nu pe sine să se apere sau dușmani ai săi să ucidă. Nici n-avea dușmani. N-avea timp să-și mai aibă dușmanii lui, când avea regele destui. Întâia oară când a fost dus să cucerească orașe străine, l-a încălzit și lupta, l-au desfătat și orașele. Atunci a văzut orașe frumoase și necunoscute, care nu erau ca ale țării lui, chiar dacă erau mai mici. Orașele acelea străine în care a intrat aveau mult aur și argint, aveau cărnuri dulci și poame răcoritoare, aveau printre sclave dansatoare mlădioase și cântărețe gingașe și multe alte lucruri și făpturi care se aflau și în țara lui. Dar în orașele străine toate acestea se puteau prăda. Totuși nu-l încânta numai prădăciunea. Oamenii erau pretutindeni alții și, după desfătările din scurtele sale răgazuri, lui Iahuben îi plăcea să se amestece în mulțime, să învețe cât de cât graiul localnic și să asculte poveștile străine, să întrebe despre obiceiuri și datini. Totdeauna pleca din ținuturile jefuite cu părerea de rău de a fi aflat prea puțin. Dar meseria sa era să ucidă și să apere, iar datoria lui față de sine și de copiii lăsați departe acasă, peste mări, era să prade tot ce se putea prăda după ce stăpânii, căpeteniile și sutașii luau lamura prăzii. Soldatul nevolnic ce se încânta peste măsură de nurii femeilor străine sau de priveliștea locului străin, fără să prade, rămânea flămând și sărac: și aducându-și la foame copiii și femeia, era arătat de toți ai lui cu degetul și luat în râs ca un nătărău. Când după luptă sutașul încuviința prădăciunile, cine nu se grăbea rămânea sărac și batjocorit.
Pe Iahuben nu-l încânta însă niciodată numai prada. Drumuri plăcute au fost cele pe marea lungă și albastră căreia i se zicea de către unii Marea dintre Pământuri, din care se putea trece într-o mare cu apele de culoarea vinului, ce scălda țărmul unei insule lungi locuită de un popor iute și harnic, cu pielea albă și cu mintea înclinată spre negoț. Acolo era obiceiul de a se clădi palate largi cu multe odăi în care te puteai lesne rătăci. În marea cea albastră, din miazăziua ei, intrau, prin câteva guri desfăcute în unghi, apele unui râu nemaipomenit, Hapi, socotit zeu, căci numai el hrănea tot poporul roșu care umplea țărișoarele împrăștiate în lungul râului, în ținutul cu pământ negru numit Ta Kemet. Acolo îi plăcuse lui Iahuben cel mai mult, mai ales că oamenii locului vorbeau o limbă foarte asemănătoare cu a sa. Erau puțin mai scunzi decât cei din poporul lui Iahuben, care avea pielea trandafirie, aproape roșie. Aici nu erau palate prea mari, însă erau case bune cu bogății, era vin și bere, cântăreți pe ulițe, oameni blajini și femei îmbietoare cu ochii lungi și mijlocul subțire.
Și de astă dată se vorbea că se duc tot într-acolo, dar aveau să străbată întâi toată țara uscată a oamenilor negri, ca să ia dintre aceștia robi. Țara lui Iahuben era cea mai mare țară a lumii și cea mai puternică din toate. Nici una nu avea atâția robi, totuși regelui țării i se păreau mereu prea puțini și-și trimitea într-una armatele să-i aducă alții. Țara aceasta era o insulă uriașă, din dreptul strâmtorii pe care o face la apus Marea dintre Pământuri. Unii o numeau Țara Apelor, alții Atlantida.
La marginea acestui deșert, în pragul căruia soldații atlanți trimiși să aducă robi stăteau acum, Iahuben mai fusese. Dar în inima deșertului înfricoșător avea să intre întâia oară.
Armatei i se dăduse un răgaz de două zile, pentru odihnă. Fiecare făcea ce putea. Unii dormeau, alții se plimbau, ori depănau amintiri. Alte desfătări nu aveau la îndemână. Iahuben se plimba acum printre corturi. I se păru destul de nefiresc să vadă mereu printre căpitani și sfetnici pe un rob negru, al cărui cort era întins chiar lângă cortul din mijlocul taberei al marii căpetenii a armatei. Strălucitul și viteazul Puarem, marea căpetenie, stătea uneori de vorbă cu sclavul. Adesea Iahuben îl vedea pe sclav intrând și în cortul înaltului sfetnic regesc Tefnaht, care era preotul marelui Zeu al Puterii. Sclavul avea o înfățișare liniștită de om înțelept și bun. Totuși, câți robi cinstiți și înțelepți văzuse, fără să fie socotiți de stăpâni ca un fel de sfetnici! Iar acest rob niciodată nu căra în spinarea lui poveri și drumul până aici îl făcuse nu pe jos, ca soldații, ci călare pe un taur.
Era în oastea lor un sutaș cumsecade, singurul care nu bătea pe soldați și cu care se putea sta de vorbă.
Întâlnindu-se cu el lângă un cort, Iahuben îl rugă să-i spună cine era acel sclav ciudat.
— Cum, n-ai auzit de robul Auta? se miră sutașul. Ăsta-i robul Marelui Preot și se află în mai mare cinste decât un căpitan.
Iahuben îl privi nedumerit.
— Cum așa? Păi nu e rob?
— Rob este el, dar se zice că numai Marele Preot îl întrece în cunoașterea tainelor lumii. Și știe toate limbile pământului.
— Pentru ce l-au adus?
— Numai el știe să descurce drumul prin asemenea pustietăți.
Iahuben mulțumi sutașului și se apropie, cât îi era îngăduit, de corturile stăpânilor. Când avea prilej, îl urmărea pe sclav cu luare aminte. Stătu așa multă vreme. Înfățișarea sclavului îi plăcea.
Dar începu să se lase noaptea și soldații intrau să se culce în corturi. Iahuben mai șezu o bucată de vreme pe-afară, și abia mai târziu intră în cortul său. Își scoase merinde din sac și mâncă încet. Apoi se întinse pe iarba uscată și, gândindu-se puțin la copiii săi pe care nu-i văzuse de atâta timp, adormi. Somnul era trebuincios: în zori aveau să pornească și să meargă sub arșița soarelui cumplit din această țară blestemată, unde razele cad drepte ca firul cu plumb al zidarilor.
Nu apucă să doarmă însă mult, căci i se înfipse în urechi, ca o săgeată otrăvită, țipătul trâmbiței de aramă. Soldatul sări numaidecât în picioare. Se frecă la ochi și ieși din cort uitându-se uimit afară: era beznă. Sau visase? Dar toți soldații alergau pe câmp adunându-se în șiruri. Alergă și el să-și caute locul. Sutașii treceau în fugă pe lângă corturi, trezind cu varga pe cei care mai dormeau.
Corturile și poverile fură strânse în grabă și încărcate pe robi și pe tauri. În jurul armatei stăteau robi cu facle aprinse în mână. Patru robi aduceau pe umeri scaunul cu umbrar și spetează înaltă, făcut din lemn negru și încheiat cu colțare de aramă și argint, al lui Puarem. Alți patru aduceau scaunul sclipind de aurărie al preotului Tefnaht. Tabăra era acum desfăcută. Preotul ședea liniștit în scaunul său de pe umerii robilor și se gândea. Sau poate dormea. Celălalt scaun era gol.
Armata stătea în șiruri strânse, așteptând plecarea. Fiecare soldat avea arme sclipitoare de aramă (arcuri sau lănci); în luciul scuturilor rotunde jucau văpăile din facle. În fața oastei, stăteau două sute de robi cu poveri. Alte poveri erau încărcate în coada armatei, pe câteva sute de tauri, mânați de alți robi. Erau și câteva sute de asini cu samare grele.
La lumina faclelor, armata atlantă aștepta. Puarem se sui în scaunul său ca să vorbească de acolo soldaților. Nu vorbi mult. Puarem nu vorbea niciodată mult. Spuse numai atât:
— Fiul iubit al Zeului Mării, zeul, stăpânul, regele nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, ne-a poruncit să străbatem deșertul aducând țării sclavi. Zeul și regele nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, v-a poruncit până acum să mergeți la lumina dăruită de marele Zeu al Soarelui. Țara aceasta e fierbinte. De aceea, căutând sclavi și aur, zeii nu vor să fiți istoviți, soldați! Faclele vor lumina drumul nostru în fiecare noapte, iar ziua veți dormi. La capătul drumului vă așteaptă prăzi bogate și lauda slăvitului nostru stăpân, fie el veșnic viu, sănătos și puternic.
Apoi armata porni. În frunte, între scaunele lui Puarem și Tefnaht, mergea călare pe un taur pestriț sclavul Auta.
Soldatul Iahuben nu era dintre cei mai înalți. Mergea în rândul întâi. Zărindu-l pe ciudatul sclav, se uita numai la el, din când în când mirându-se că nu-și îndrepta deloc ochii nici spre viteazul Puarem, nici spre strălucitorul Tefnaht. Și, mirat, se uita mai departe la sclavul de pe taurul pestriț.
Noaptea era rece ca toate nopțile din deșert, totuși soldații mergeau greu. Încă de la plecarea din Atlantida nu mai dormise nimeni dintre ei o noapte întreagă. Ochii voiau să se lipească și oboseala era foarte greu de învins. Totuși ai lui Iahuben priveau tot timpul deschiși, poate îmbiați și de înfățișarea plăcută a acelui sclav care, ori de câte ori se întorcea spre stăpâni, își arăta în lumina faclei ochii adânci și calzi. Era un bărbat zvelt și poate numai cu câțiva ani mai în vârstă decât Iahuben. Pielea lui neagră strălucea, dinții erau albi, părul des și ușor încrețit mărginea o frunte bogată, nasul puternic umbrea buzele destul de subțiri, ca arcul destins. Mâinile lui păreau vânjoase, umerii lui erau buni de urnit stânci. Și aproape tot timpul, cu capul ușor dat pe spate, se uita la cer.
Soldații se țineau destul de vioi, dar Iahuben nici nu băgă în seamă drumul sau oboseala, înviorat de vraja cu care-i ispitea sclavul privirea.
Stelele nu dădeau lumină. Cu sau fără ele, cerul era tot negru. Lumină palidă răsfrângeau numai torțele purtate de robi. Dar nu lipsa de lumină era piedică pe drum. Deșertul n-avea nici mlaștini sau bolovani și pietre ascuțite, nici mărăcini. Peste tot era nisip, numai nisip. Iahuben știa că în această țară pustie nu se găsea de multe ori nici apă, de aceea un număr mare de tauri și alt număr de asini purtau pe spinările lor butoaie mici unse cu rășină și burdufuri de piele, pline cu apă.
Soldații cântau. Apoi unii nu mai cântară, începură să istorisească în șoaptă, pentru scurtarea timpului de mers, felurite pățanii și întâmplări. Iar în cele din urmă, nimeni nu mai cântă și nu mai vorbi. Acum tăceau toți. Era frig. Numai mersul măsurat îi mai împiedica să tremure în țara asta blestemată unde ziua îi sleia arșița și noaptea îi înțepenea frigul. Unii ațipeau în mers și picioarele lor, deprinse cu drumul, îi duceau singure. Acum, ațipea din când în când și Iahuben. Toropeala aceasta fugară îl mai încălzea. Trezit din ea, îi era mai frig. De la o vreme nu-l mai putu ține treaz nimic, nici noaptea înstelată, nici deprinderea de ostaș, nici statura dreaptă pe taurul pestriț a lui Auta, nici chiar mersul. Picioarele soldaților au totdeauna această însușire minunată de a ști să meargă și singure chiar când stăpânul lor e obosit și când somnul cu neputință de alungat toarnă în pleoape dulcea amorțeală caldă și grea. Când izbutea rareori să-și dezlipească pleoapele fierbinți, Iahuben se uita cu jind la Puarem și la Tefnaht care dormeau odihnitor în largile lor scaune căptușite cu piei de leopard, și chiar la sclavul de pe taur care cel puțin ședea. Iahuben se uita la aceștia o clipă, apoi genele iar i se încurcau și picioarele mergeau mai departe singure. De n-ar fi fost arcul și scutul, săgețile, sabia și securea, coiful și sacul de drum și trupul său, picioarele lui ar fi mers ușor de tot. Dar de la o vreme genunchii tineri începură să tremure și istovitul soldat făcea ca și toți ceilalți sforțări să se țină treaz, știind că de acum încolo în întâia clipă de toropeală picioarele se vor îndoi din genunchi și trupul va cădea în nisip, zăngănind din arme, și acolo va adormi ca leșul unui mort.
După socoteala timpului, nu mai era însă mult până în zori. Merseră astfel până când soarele lumină tot deșertul. Razele dimineții înviorară armata, dar curând aerul începu să se înfierbânte. Atunci Puarem porunci oprirea, și așezarea taberei începu numaidecât. Mâncară toți, dar apa li se dădu cu măsură. Și fiecare ar fi vrut mai degrabă să nu mănânce decât să nu bea. Apoi, la adăpostul corturilor groase, se culcară în sfârșit toți, chiar și robii.
În vreme ce se culca, Iahuben zări prin deschizătura cortului niște sclavi care înjghebau în pripă un umbrar pentru Puarem și Tefnaht. Trezindu-se după vreo două ceasuri de somn adânc, soldatul ieși să privească puțin deșertul. Ochii lui îl găsiră lângă un dâmb de nisip pe Auta. Sclavul se uita în depărtare. Umbrarul de curând înjghebat adăpostea bine pe Tefnaht și Puarem, care stăteau de vorbă. Cortul în care dormise soldatul era foarte aproape de umbrar. Abia acum Iahuben privi cu mai multă luare aminte spre marea căpetenie a oastei. Nu era mult de când tânărul soldat pusese repede scutul în fața unei lănci îndreptată de un dușman din țara Retenu spre pieptul lui Puarem. Căpetenia îi spusese atunci așa: „Iahuben, n-am să te uit”. Oare îl uitase?
Iahuben mai privi un răstimp, apoi se întoarse spre cort ca să-și urmeze somnul. Dar se auzi strigat. Se întoarse: un slujitor de lângă Puarem îi făcea semn să se apropie. Iahuben se uită cu mirare. Îi era somn. Când să-i pară bine că se trezise ca să-l mai poată vedea o dată pe Auta, îi păru rău că a fost văzut de Puarem. Apoi se învioră deodată. Puarem nu-l uitase. Cine știe ce voia Puarem!
Soldatul Iahuben ajunse în fața celor doi bărbați de seamă.
— Tu ești, Iahuben? întrebă marea căpetenie a armatei.
Deși încă înciudat de pierderea somnului la care jinduise atâta, Iahuben își simți pieptul umflându-se de mândrie că stăpânul său, căpetenia întregii armate atlante, îl striga pe nume, cunoscându-i-l ca și atunci, în țara Retenu. Îl privi pe Puarem drept în ochi și-i răspunse că e într-adevăr Iahuben. Comandantul adăugă:
— M-am gândit să te chem, dar ai venit singur.
Soldatul nu pricepu. Mintea lui, chiar când nu era obosită ca acum de nesomn și de mers, nu era în stare să înțeleagă gândurile celor mari, spuse totdeauna în mai multe cuvinte decât trebuia, sau în mai puține, și niciodată în atâtea de câte era nevoie. Se gândi bine și văzu că nu venise nechemat. Ieșise din cort să se uite la sclavul Auta... Ba nu, nu la sclavul Auta: la priveliștea deșertului, și pe Auta îl zărise din întâmplare. Numai zărindu-l pe Auta și privind deșertul a putut fi văzut de Puarem... Dar dacă ieșise din cort anume pentru că se gândise Puarem să-l cheme?... Cine putea ști?
Stând nemișcat la câțiva pași de Puarem, soldatul aștepta să i se spună de ce a fost chemat. Ar fi vrut să-și întoarcă privirea spre dâmbul de nisip, ca să vadă ce face acum sclavul, dar nu îndrăznea. Somnul îi trecuse și nu se mai gândea la nimic: se uita la Puarem.
— Nu știu de la cine a pornit gândul aducerii sclavului. Mie nu-mi place deloc sclavul acesta. Vă purtați cu el mai gingaș decât cu oamenii. (Zicând acestea, Puarem scrise în nisip niște semne stranii cu varga pe care o ținea în mână.) Fără sclavul Auta și fără taurul lui pestriț nu ajungeam în Ta Kemet?
Preotul Tefnaht îl privi parcă vrând să râdă, parcă stăpânindu-se de a nu se încrunta. Tăcerea preotului nu-i plăcu lui Puarem. Aflându-se mult mai des pe drumuri și în războaie decât în palatele regelui și ale marilor dregători, poate uitase, poate nici nu cunoștea toate subțirimile lor. Acum simți că greșise ceva. Era cuceritorul slăvit al atâtor neamuri străine, dar nu era nici dregător, nici mare preot. Oricând putea fi ridicat altul în locul său. Se uită întrebător în ochii lui Tefnaht.
Iar preotul îi făcu semn spre soldatul chemat, care aștepta. Totuși, zise:
— Prea înțeleptul și sfântul nostru stăpân s-a lipsit de robul lui ca să ne ajute. Robul Auta cunoaște cerul și noaptea și ziua și știe limbile care sunt vorbite de viitorii noștri robi. El știe deprinderile lor și locurile unde au sate. Pe cine ai fi vrut să luăm călăuză, dacă Marele Preot ne-a dat pe robul lui, care este cel mai potrivit?
— Totuși Marele Preot l-a cam răsfățat. S-ar putea aici să uite că e numai rob! zise Puarem nemulțumit.
Tefnaht zâmbi:
— Dacă uită, nimeni nu ne împiedică să ne aducem aminte că, dacă viața lui este supusă poruncii noastre, și moartea lui o putem purta oricând în vârful cuțitului care se odihnește pe șoldul nostru.
Ascultând aceste cuvinte și mirându-se că e lăsat să fie martorul rostirii lor, Iahuben căută să le priceapă. Dar simți că-l cuprinde amețeala.
Cerul era senin, însă nu albastru ca în Atlantida: părea ușor umbrit sau murdar. Și arșița, chiar la umbra cortului alb și gros, era din ce în ce mai istovitoare.
Fără să-și întoarcă fața spre soldat, Puarem îi porunci:
— Iahuben, ai să te duci cu robul Auta spre răsărit. Să porniți îndată. Luați trei tauri: doi pentru voi, unul pentru merinde și cort. Tu să-ți iei arc, lance, scut, cât mai multe săgeți. Ia și cuțit de aramă călită, bine ascuțit. Sclavul n-are arme. Tu îl păzești și te aperi. El cunoaște drumul. În ceasurile de amiază, vă odihniți; seara, noaptea și dimineața, mergeți. În fiecare noapte aprindeți câte un foc, acolo de unde-l mai putem zări noi. Să aprindeți copaci, flacăra lor se vede mai bine. Dacă nu vedem foc, noi stăm. Vă urmăm numai dacă ne arătați prin flacără că drumul e bine ales. Și să nu uiți că zeii ți-au dăruit tinerețe și putere ca să-i bucuri prin curajul tău, nu ca să le stârnești mânia cu vreo nesăbuință. Ai înțeles, Iahuben? Am nădejde în tine!
Poruncile militare și orice alte cuvinte pentru soldați Puarem le spunea limpede. Cu ele era deprins Iahuben de mult. Se închină adânc în fața căpeteniei și spuse cu glas tare și dârz:
— Am înțeles, stăpâne. Voi fi bucuria zeilor și sluga supusă a marelui nostru stăpân, fie el veșnic viu, sănătos și puternic!
După ce spuse din nou toate cuvintele poruncii lui Puarem, vădind că a înțeles-o și o va ține minte, Iahuben fu lăsat să plece.
— Cheamă-i pe sclav aici! adăugă Tefnaht fără să-l privească, și Iahuben plecă.
Îngândurat și obosit, dar simțind că îl trezea tot mai mult bucuria alegerii sale dintre toți ceilalți soldați și nădăjduind că poate, dacă vor fi binevoitori Zeul Apelor și Zeul Războiului, va ajunge sutaș înaintea multora, Iahuben se duse să-l caute pe sclav.


CAPITOLUL III



Au mers două nopți. Au stat în cort, istoviți și sfâșiați de sete, două zile. Inimile lor erau de aramă. Dar picioarele și mâinile lor erau de plumb.
La mijlocul fiecărei nopți au făcut câte un foc. În cea dintâi noapte, au găsit după câteva ceasuri de mers un copac și l-au aprins. Apoi, înainte de a porni iarăși la drum, Auta a încărcat pe spinările celor trei tauri legături de vreascuri, ceea ce a stârnit mirarea soldatului. Sclavul i-a spus:
— Ținutul spre care mergem e oază. S-ar putea să nu ajungem la timp și poate că noaptea ne apucă în întinderea de nisip, unde nu găsim arbori. Sau poate că vom ajunge la căderea nopții în oază și nu vom putea sau nu vom voi să ardem nici unul din copacii care dau oamenilor negri hrană și umbră.
Soldatul nu știa ce să răspundă. Tăcu.
Iar în noaptea a doua, mergând tot prin pustietatea de nisipuri, Iahuben înțelese că sclavul nu era prost. Vreascurile lor, ațâțate bine pe coama unei măguri de nisip, făcură flacără aproape cât și un copac.
— N-or să se rătăcească? întrebă totuși Iahuben încălzindu-se la foc.
— Se vede de departe, răspunse sclavul. La nevoie, mai este cu ei și robul Uzinculumi, care a fost corăbier. Cunoaște stelele... Ți-e somn, Iahuben?
Iahuben nu-și dădu seama dacă se cuvenea sau nu să se supere când un rob negru îl întreabă părintește de somn, ca pe un copil. Și tocmai pe el, soldatul pe care l-a ales din câteva mii atât de înțeleptul Puarem. Pe de altă parte, sclavul acesta avea ochii așa de blajini, încât lui Iahuben i se păru că sunt ai unui frate.
Merseră mult prin noapte. Auta privea într-una numai cerul din față, ferindu-se să abată pasul taurilor de la drumul ales. Cu toate că plin de arme și răni vechi și cu amintirea tixită de laudele căpitanilor, soldatul Iahuben de la o vreme, începu să se simtă mult mai sigur alături de robul neînarmat decât sub toate armele sale. Într-o zi descoperi în sine neîntârziata nevoie să-i mărturisească aceasta, în vreun fel totuși în care mândria să nu fie rănită. Socoti că e mai bună calea ocolită a unei întrebări:
— Cum umbli tu prin pustietăți, ziua și noaptea, și nu te rătăcești? Noaptea umbli după stele, am văzut, ca și corăbierii. Dar ziua? Ziua nu-i nimic de văzut, numai nisip...
Auta râse ușor:
— Ziua se vede umbra soarelui. Iahuben îl privi țintă și clătină din cap.
— Mulți vorbesc de tine, dar te cunoaște oare cineva? Pari foarte tăinuit. M-am gândit uneori chiar că mi se pare ciudat să te știu rob! Strălucitorul Tefnaht zicea că știi multe limbi și cunoști multe popoare. Acum călăuzești oastea. Și ești rob... Cine vrea te poate biciui.
— Și tu? zise Auta cu un surâs slab zărit chiar la lumina faclei.
Iahuben își plecă ochii.
— Nu... nu știu. Dar pesemne că așa au vrut zeii!
— Zeii nu, Iahuben! murmură sclavul și acum nu mai zâmbi.
— Cine? întrebă Iahuben, dar sclavul tăcu.
Iahuben se obișnuise cu tăcerea lui. Posac nu era acest rob, nici prost; dimpotrivă, i se părea uneori foarte înțelept. De multe ori zâmbea. Dar tăcerea părea să fie în firea lui. Sau era un zăvor? Și de ce nu-i răspunsese la întrebare? Iar îl socotea poate copil... Drumul lung cere multe cuvinte și sclavul le dăruia greu.
— Ești din ținuturile astea spre care ne ducem? îl întrebă Iahuben pe sclav. Ești poate tulburat că vii în țara ta...
Sclavul zâmbi fără să spună nimic. Iahuben se simți ațâțat.
— Spune-mi despre tine! zise el. Nu tace atâta, vorbește măcar ceva, să scurtăm drumul.
— Drumul oricum e foarte lung, răspunse Auta. Nu sunt de aici. Mama m-a născut cu o zi înainte de moartea ei, lângă pădurile umede unde trăiesc piticii, la miazăzi. Asta-i tot ce știu despre mine. Restul îl știi și tu.
— Cum, e adevărat că sunt pitici?
— Da.
— I-ai văzut? Sunt așa de răi și urâți cum spun oamenii?
— Răi, nu. Urâți, poate!
Tăcu iar un timp până când Iahuben își aduse aminte că îi mai pusese o întrebare. Care putea fi restul ce îl știa el despre sclav? Nu știa nimic. Unii spuneau despre el că n-a fost totdeauna sclav. Multă lume vorbea în tabără, când stătuse tabăra la marginea deșertului, că acest sclav era foarte înțelept și că știa tot ce se poate ști despre lume și oameni. Dar nimeni nu știa cum a ajuns rob și cum a învățat tot ce a învățat.
— Tu nu te-ai născut rob, nu este așa? întrebă Iahuben.
De astă dată Auta râse, tot fără să-i răspundă. Iahuben se simți jignit. Râdea oare de el? Cum îndrăznise să râdă?
— Râzi? spuse soldatul înțepat. De mine râzi?...
Sclavul răsuflă greu, ca într-un oftat.
— Nu de tine... Nimeni nu se naște rob.
Soldatul se gândi un răstimp. Da, poate că așa era. El însuși a fost rob o vreme scurtă în țara Retenu, unde s-a rătăcit de armată până l-au găsit tovarășii lui și l-au scăpat. Totuși, aceea a fost o întâmplare nefericită. Uneori sunt robi și regii străini. Iahuben era însă atlant, nu negru. Robii cei mulți sunt negri, ei sunt robii cei adevărați. Și copiii lor... Păru că se luminează. Acest sclav sau nu era chiar atât de înțelept cum i-a mers faima, sau îl mințea.
— Cum nu se nasc robi? zise soldatul. Dar copiii roabelor născuți în robie...
— Se nasc oameni. Robia îi face robi îndată după ce au venit pe lume.
— Tu când ai ajuns în robie?
— Mai târziu. M-au crescut niște străini. Au fost pentru mine mamă și tată. Tot negri. M-au învățat să trag cu arcul. După aceea am învățat graiul tobelor și câteva graiuri ale neamurilor vecine.
Tăcu. Iahuben tocmai acum era mai nerăbdător. Zise aprins:
— Povestește mai departe. Spune-mi tot ce a urmat.
— Nimic deosebit. Am fost sfetnicul căpeteniei satului. Apoi am ajuns rob în Ta Kemet. De acolo, în Atlantida.
— Așa de repede?
— Nu repede. Pe rând.
— Și în Ta Kemet ai stat mult? La cine ai fost rob acolo?
— M-a luat din sat un căpitan de oaste rome. Am învățat limba lor. Apoi m-a vândut unui preot rome în schimbul unui cuțit de aramă cu mâner de argint.
— Și?
— Preotul m-a învățat să scriu, să citesc și să cunosc stelele.
— Și după aceea?
— După aceea nimic deosebit: am fost luat rob, împreună cu stăpânul meu, de atlanți. Stăpânul a smuls sabia unui soldat și s-a străpuns cu ea și eu am nimerit întâmplător printre robii de pe Piscul Sfânt. Mai târziu, Marele Preot m-a luat la el. Asta-i tot.
— În Ta Kemet ți-a plăcut?
Sclavul zâmbi.
— Crezi că robului îi place robia?
Iahuben îl privi surprins. Apoi îl întrebă iarăși:
— Cum este țara aceea Ta Kemet toată? Eu asta te-am întrebat: dacă ți-a plăcut țara. N-o știu decât la miazănoapte, dar am auzit că e foarte lungă, cât ține Hapi. E adevărat?
— Da. Dar nu e o singură țară, sunt mai multe care se războiesc între ele. Ta Kemet se cheamă tot ținutul prin care curge râul Hapi.
— N-ai băgat de seamă cât de mult seamănă limba lor cu a noastră? De ce?
— Cred că voi sunteți de același neam cu ei.
— Dar pentru ce țările lor se războiesc între ele? Și Atlantida e alcătuită din zece țări, dar e ca o singură țară. Are un singur stăpân...
— Tocmai de aceea. Voi ascultați toți de un singur rege.
— Fie el veșnic viu, sănătos și puternic! adăugă soldatul, văzând că sclavul nu mai zice nimic. Apoi i se păru ciudat că acest sclav nu rostește urarea de care nimeni în Atlantida nu e scutit. Îl întrebă:
— Tu de ce nu spui așa?
Sclavul zâmbi:
— Ai spus tu și pentru mine.
Iahuben îl privi lung. Lumina faclei nu-i lumina îndeajuns ochii. Ce se putea ascunde în ei? Dispreț sau batjocură? Sclavul nu știa că acest soldat este înarmat și îl poate ucide dacă se răzvrătește?
— Tu nu te-ai gândit că e primejdios pentru tine să nu rostești urarea? Dacă te ucid? zise Iahuben. Glasul îi tremura ușor.
Fără a-și întoarce capul spre el, sclavul zise liniștit:
— Ce aș pierde? Nu eu aș avea de pierdut.
Iahuben se gândi la felul de a se purta al acestui rob ciudat.
— Atunci de ce... (glasul începu să-i tremure ceva mai tare)... de ce... (și soldatul se încordă, rostind repede) n-ai făcut și tu ca fostul tău stăpân care s-a străpuns cu sabia?
— Ce aș fi câștigat? răspunse liniștit sclavul.
— Cum?... Ai fi fost liber. Auta oftă.
— Moartea nu e nimic. În viață se petrec totuși multe lucruri pe care aș vrea să le cunosc.
Iahuben nu prea înțelegea bine ce spune Auta, însă îi dădu dreptate. Moartea știa și el nu e bună de nimic.
Sclavul zicea că în viață se petrec multe. Știa și Iahuben asta. Și lui îi plăcea să afle. Păcat numai că acest sclav, care știa atâtea, îi răspundea cu atâta zgârcenie la întrebări. Și drumul era atât de lung și atâtea prilejuri se pierdeau. Ce făcea sclavul când nu vorbea? Iahuben se gândi că poate cugeta la neamurile spre care se îndreptau amândoi. La urma urmei însă nici el, Iahuben, nu era de obicei așa de vorbăreț. Se părea că drumul lung și singurătatea deșertului îi schimbau firea.
— Am văzut în Ta Kemet și în Atlantida oameni înalți cu păr galben și ochi albaștri, își aduse aminte Iahuben. Cum le spune?
— Mașauașa, zise Auta, mirat de întrebarea neașteptată.
— Dar cei spre care ne ducem acum?
— Rome.
— Nu neamurile rome din Ta Kemet. Oamenii negri spre care ne ducem...
— Ei își zic în mai multe feluri: daza, teda, alții îi numesc tibbu. În Ta Kemet li se spune temhu...
— Dar celor din neamul tău?
— În Ta Kemet li se zice tehenu. Ai să auzi însă și de neamurile nehsi, unde am crescut.
Iahuben încercă să-i deslușească fața. Sclavul acesta începu să-i placă din nou.
— Se spune că tu știi toate limbile pământului, începu soldatul, dar deodată răgetul unui leu străbătu pustiul. Taurii se opriră. Iahuben simți că i se încordează toți mușchii trupului. Zise repede: Dacă vine leul spre noi, îți dau ție arcul și eu iau sulița.
— Nu vine! spuse Auta, îndemnându-și taurul.
— De unde știi?
— Acolo este o oază și sunt izvoare. Se duce la adăpat.
Iahuben se liniști.
— Oameni sunt în oază?
— Poate că nu sunt. Oaza e foarte mică.
Iahuben era încântat de felul cum cunoștea acest sclav deșertul. Ce s-ar fi făcut fără el?
— Cum le știi acestea? Tot după stele?
Cerul era înstelat și fără lună. Îl priviră amândoi, nu numai în față. Ochii lor trecură de la o zare la alta, și deodată, ajungând cu privirea deasupra zării de miazăzi, care era în dreapta lor, sclavul scoase un strigăt de surprindere. Iahuben tresări și se uită și el speriat într-acolo. Nevăzând nimic deosebit, întrebă:
— De ce ai strigat? Nu văd nimic...
Dar sclavul tăcu privind spre miazăzi. Iahuben nu-l mai întrebă a doua oară. Totuși era îngrijorat. Urmări privirea sclavului. Cunoștea stelele prea puțin, totuși în cele din urmă băgă de seamă că acolo unde se uita sclavul era o stea lunguiață, mai mare decât toate. Îl trecură fiori. Nu-și mai luă ochii de la stea.
Mergeau amândoi ca și până acum, călări pe taurii lor, însă parcă o vrajă ciudată din steaua necunoscută le sorbea privirea. Auta nu mai vorbea. Nici Iahuben. Fără îndoială că sclavul strigase văzând steaua. Altceva nu era. Abia după câteva ceasuri de mers, sugrumat de tăcere și de îngrijorare, Iahuben se hotărî să întrerupă muțenia amândurora. Era atât de straniu și plin de taine acest sclav... Nu era mult de când soldatul se bucura că știe totul despre el și acuma tovarășul său de drum, pe care nu-l speria nici deșertul, nici răgetul leului, nici moartea, amuțise pe neașteptate și părea speriat. Și pentru o stea, tocmai el care se spune că le cunoaște pe toate!
— Spune-mi, Auta, ce fel de stea e aceea? murmură soldatul, nemaiputând răbda nici tăcerea, nici taina.
Și sclavul răspunse cu glas parcă istovit:
— Nu știu, Iahuben. N-am văzut niciodată astfel de stele.
— Nu cumva e un zeu?
Sclavul tresări. Deschise gura să rostească ceva, dar rămase mut. Și așa merseră mai departe, până la sfârșitul nopții.
Ziua, firește, noua stea nu se mai văzu. Își mânară taurii în liniște alte câteva ceasuri, până când căldura începu să se prefacă în văpăi. Oaza dorită încă nu se zărea. Greșise sclavul sau nici nu cunoștea deșertul, cum i se păruse lui Iahuben? În ajun soldatul văzuse de câteva ori lângă zarea din față o oază, care apoi dispăruse, topită poate în nisip.
Apa din burdufuri era clocită și puțea. Taurii o beau fără poftă. Au băut-o în silă și cei doi drumeți. N-ar fi băut-o, dar trebuia s-o bea. Hrana le făcea scârbă. Mâncau curmale, care erau totdeauna așa de gustoase, iar acum li se păreau fără gust. Iahuben știa din auzite că unele neamuri de păstori străbat întruna deșertul. Unde se opresc, de unde iau umbră și apă? În drumul atât de lung, ei doi nu întâlniseră nici un om. Când arșița nu se mai putu îndura, își desfăcură cortul și se culcară la adăpostul lui. Ațipeau și numaidecât se trezeau înăbușiți. Aerul se scurgea în flăcări din soare, peste nisip și pietre. Se auzeau zgomotele amiezii acestui deșert ucigător: în arșiță, crăpau pocnind pietrele.
Iahuben se vânzolea pe nisipul din cort.
— Douăsprezece zile am mers cu toții de la țărm. De trei zile suntem pe drum noi doi. Oare cât ne-a mai rămas de mers, Auta?
Dar sclavul nu-l auzi. Altădată Iahuben s-ar fi mâniat. Acum, nu era în stare. Arșița seacă îl muiase de tot și își dădea seama că nu poate fi trufie muțenia și lipsa de luare aminte a acestui sclav care mereu părea a se gândi la ceva. Totuși, Iahuben mai întrebă o dată. Atunci sclavul murmură:
— Cine știe ce poate fi.
Soldatul tresări:
— Cum ai spus?
— Steaua aceea.
Și Auta iarăși tăcu.
Iahuben uitase de stea și îi păru rău că-și aduce acum aminte. La spatele cortului, unde era puțină umbră, auzi un horcăit. Ascultă atent. Îi era greu să se scoale și să se ducă să vadă ce e, dar fiindcă sclavul nu mai auzea acuma nimic, se sculă și se duse. La umbra scurtă din dosul cortului murea un taur. Soldatul intră în cort. Spuse cu limba greoaie:
— Drumul are să fie mai anevoios: moare taurul tău.
Taurul muri într-adevăr și cu toate că aveau să se încarce și mai mult, îi jupuiră pielea; cine știe la ce putea folosi! Carnea nu era bună de mâncat. Niciodată, nici flămânzi în cea mai cumplită clipă de istovire, n-ar fi mâncat stârv. Asta făceau hienele, oamenii nu.
Încercară din nou să adoarmă. Dar în ziua aceea arșița era mai mare ca oricând. Totuși, Auta părea liniștit. Somnul nu-i venea mai degrabă din pricina gândurilor decât a căldurii. Soldatul însă nu mai trecuse vreodată prin asemenea încercare. Cunoștea numai marginile blânde ale Țării Nisipurilor; în inima deșertului n-a mai fost. Și acum mergea de atâtea zile și toate zilele erau la fel, numai cu mări de nisip și cu valuri de nisip, a cărui fierbințeală era ca a cuptorului de ars oale, și cu un drum nesfârșit pe care nu-l vedea nimeni pe pământ și numai sclavul negru Auta îl vedea în cer. Nopțile erau reci, și păturile cărate pe tauri ziua păreau batjocură vrednică de lepădat în nisip, iar noaptea se dovedeau neîndestulătoare. Cei doi drumeți întâlneau arar câte o oază măruntă, cu câte un izvor sau o fântână părăsită în care apa s-a sfârșit de mult. De mers mai aveau. Și mergeau iarăși printre nălucile oazelor verzi și ale orașelor mărețe care jucau pe zări fără să se afle aievea, iarăși bând apa bâhlită din burdufuri și respirând aerul amestecat cu nisip și cu focul topit al soarelui. Și cu tăcere.
Oricât de puțin s-ar fi descurcat în secretele deșertului, de la o vreme Iahuben începu să se mire că nu întâlnesc oameni și că se opresc numai în oaze aproape sterpe și părăsite. Știa de la alții că în pustietatea acestei țări sunt și oameni, și ierburi, și fântâni, mai rare decât în alte țări, dar că sunt. Neputând dormi decât puțin, se gândea mult. Și, gândindu-se astfel la toate, i se înfipse în minte ca un spin întrebarea: unde îl ducea Auta?
Dar, iată, i se păru că aude deodată pe cineva cântând. De fapt nu o voce de om, ci parcă niște flaute, dar cu alt sunet. I se năzărea oare, ca și oazele ridicate din nisip pe zare? Totuși, acum auzea deslușit fermecătoarea melodie simplă, ca din flautele de aramă subțire, alcătuindu-se undeva aproape sau departe, din sunete înalte și puține. Cântecul părea legănat și vesel. Apoi părea trist. Iahuben se uită la Auta care stătea lungit, cu ochii închiși. Poate că dormea. Iahuben ieși din cort ca să asculte cântecul și să ghicească de unde venea. Era încredințat că se apropiaseră de o oază mai mare și ar fi vrut să biruiască depărtarea pentru a ajunge acolo mai curând. De ce stătea Auta așa de liniștit tocmai acum? Învins de oboseală nu putea fi, de vreme ce Iahuben nu era învins de oboseală. Câteva măguri de nisip stăteau adormite în nemișcarea lor. Cei doi tauri rămași vii se ascunseseră printre ele, pesemne căutând umbră mai bună decât umbra firavă din spatele cortului. Nicăieri zările nu arătau nimic. Unde era oaza, de unde venea cântecul acesta când vesel, când trist?
Atunci ieși din cort și Auta. Privi zarea și își întrebă tovarășul de drum:
— Ai auzit?
— Da, zise Iahuben. Cine cântă?
Sclavul părea îngândurat:
— Cântă nisipurile. Cântă pustiul...
— Cum cântă pustiul? Nu înțeleg.
— Nisipul cântă. Cheamă vântul. Cu el vine uneori moartea.
— Moartea?... Care nisip?
Iahuben se uită bine la sclav, să-l vadă de nu aiurează. Dar Auta întinse liniștit mâna spre zare.
— Nu vezi? zise el.
Iahuben se uită cu mai multă luare aminte. Până atunci senină, zarea se acoperise de ceață. Dar de unde ceață în deșertul uscat?
— Nu vezi? mai zise o dată sclavul și-i arătă soldatului măgurile de nisip, adineauri nemișcate, ale căror vârfuri acum fumegau, ca munții înalți din Atlantida. De pe vârfurile măgurilor de nisip se ridica fumul tremurător, până când aceste măguri, irosite de vântul care creștea, se mutară de pe pământ în cer. Norii de nisip întunecară soarele.
— Hai în cort! spuse Auta cu gura plină de nisip. Scoase dintr-o legătură un smoc de câlți și-l dădu soldatului:
— Pune-ți câlții în urechi și acoperă-te cu pătura. Culcă-te cu fața în jos și învelește-ți capul.
Intrară repede și se trântiră la pământ în cortul clătinat, pe care-l ținură cu trupurile lor, culcându-se peste colțurile pânzei și așa nărăvită să se smulgă de sub ei.
Vântul amestecat cu nisip pătrundea peste tot. Abia mai puteau să respire. Vântul de flacără și nisip era răsuflarea morții, care le lovea cu cruzime pielea și nările, intrându-le aspră în plămâni și stomac.
De câteva ori Iahuben crezu că moare. Dar nu muri. După vreo trei ceasuri de vânt sălbatic, cerul se lumină în câteva clipe și plămânii se încărcară de aer aproape curat. Soldatului i se păru că trecuse un an, dar acum se mira că e neașteptat de sănătos și chiar vioi, după atâta timp. Avea din nou chef de vorbă.
— Spune-mi, Auta, de ce a cântat nisipul? Cine a cântat în el? Un zeu, poate...
— Nu.
— Sau steaua de azi noapte?
— A cântat vântul, nimeni altcineva.
— Vântul e zeu! spuse Iahuben.
Dar sclavul ridică din umeri în tăcere, apoi se culcă și adormi repede. Lui Iahuben îi fu la început ciudă că n-are cu cine să stea de vorbă, dar peste puține minute somnul îl amorți și pe el. Trupurile lor istovite aveau nevoie de odihnă.


CAPITOLUL IV



În zilele celelalte avură noroc să nu-i lovească simunul decât o dată. Nu era încă vremea când furia vântului se descleștează toată ca să răscolească deșertul fără întrerupere câte cincizeci de zile. Acum Auta tăcea întruna. Neavând încotro, începu să tacă și Iahuben. Călătoria lor ajunsese istovitoare.
Soldatul avea sufletul liniștit. Cele din urmă temeri ale sale, stârnite de muțenia sclavului și de lipsa oamenilor în deșert, se topiseră de mult nu atât datorită inimii bune a lui Auta, vădindu-se până și în faptul că adesea nu primise să-și bea toată partea de apă numai ca să-i lase soldatului nedeprins cu setea, cât mai ales datorită înțelepciunii și liniștii acestui sclav neasemănător cu nimeni.
Din neîncredere și teamă, în sufletul soldatului se deosebi cu vremea o undă de prietenie pentru tovarășul de drum, iar mai târziu Iahuben începu să și-l simtă fără voie frate. De aici, după încercările drumului, nu i-a mai fost greu să ajungă la o încredere aproape oarbă în sclav. O singură nedumerire îl mai abătea uneori de la aceasta: soldatul își punea întrebarea fără răspuns de ce se ferea sclavul de orice așezare omenească. Iahuben nu se îndoia că oameni sunt în ținuturile prin care se duceau ei doi spre răsărit. I-o spusese și Auta. Drumul lor cotea uneori, dar soldatul învățase să se ia și el după anumite stele, îndeosebi după Steaua Păstorului, și nu scăpa din vedere că se îndreaptă mereu numai spre răsărit, așa cum poruncise Puarem. Deci nu s-au rătăcit. Atunci unde erau oazele cu oameni negri?
într-o dimineață, mergând ca de obicei prin nisipuri, Iahuben putu zări nu numai deșertul gol din jur, ci și altceva, departe, în zarea de la miazăzi. Se uită mai bine și văzu că erau niște munți goi de piatră care se zugrăveau pe zare strălucind în lumina timpurie a dimineții.
Acolo unde s-au oprit când s-a revărsat căldura erau câteva tufe necunoscute și ierburi aproape uscate, iar printre ele un izvor de apă abia izbutind să se prelingă prin nisip. Dar apa era bună. Iahuben văzu după ochii sclavului că nici el nu bănuise izvorul. Asta nu-i plăcu. Va să zică mai erau lucruri neștiute chiar și de Auta în aceste ținuturi blestemate!
Își întinseră cortul și se culcară. Din nou umbra neîncrederii îl acoperi. Știa că merg spre răsărit, dar dacă abătându-se din drumul drept mergeau tot spre răsărit, însă către vreo altă țară? Cine putea ști! Până să adoarmă, Iahuben se gândi la oazele despre care-i tot vorbise sclavul pe drum și iarăși începu să-l chinuie taina ocolurilor făcute. Adormi cu acest gând și tot cu el se trezi.
Mâncară tăcuți. Mestecând, Auta privea munții din zare, care-și schimbau acum culoarea în văzduhul vioriu al înserării. După ce se sătură și bău cu plăcere din apa proaspătă a izvorului, Iahuben se sculă vrând să strângă cortul. Dacă la început lăsa această îndeletnicire numai în seama lui Auta, care era sclav, mai târziu, fie de urât, fie din prietenie pentru tovarășul de drum, ceva mai vârstnic, Iahuben nu mai făcu deosebire între îndatoriri. Atlantida cu legile ei era departe și aici nu treceau prin nisipuri decât doi drumeți. Însă acum, punând mâna pe cort să-l desfacă, soldatul se opri, răscolit de veșnica întrebare la care sclavul nu i-a dat niciodată răspuns. Munții de la miazăzi nu se vedeau; deasupra lor atârna numai steaua ciudată. Se făcuse întuneric. Auta reteza tufele și smulgea ierburile uscate, adunându-le pentru foc. Dacă cumva, își zise Iahuben, sclavul avea de gând să-l ducă în peșterile de piatră din acei munți și să-l dea pe mâna cine știe cui? Se mustră singur aducându-și aminte câte vorbe nesăbuite îi spusese sclavului. Dacă sclavul își pusese în gând să-l ucidă și să-i ia armele? Însă tot el își dădu seama că, dacă ar fi urmărit să-l omoare, putea s-o facă oricând până acum.
Iahuben se aplecă să scoată țărușii cortului și iar se opri. Mai bine să-l întrebe pe sclav de-a dreptul de ce a ocolit atâta drumul, iar dacă nu-i va răspunde, să-l amenințe cu sulița, până va căpăta răspuns. Dar tocmai în clipa aceea Auta, care izbutise să aprindă focul, se apropie de el și, văzându-l cu mâna pe cort, îi spuse blând:
— Nu-l desface, Iahuben. În noaptea asta stăm. De aici încolo nu mai mergem singuri: așteptăm armata.
Iahuben îl privi aproape uimit. Atunci sclavul adăugă:
— Tefnaht n-a vrut să ia robi din neamurile care-și schimbă locul. Atlantida vrea robi mai îndemânatici la muncă decât păstorii. Aproape de munții pe care i-ai văzut sunt și niște oaze cu oameni tocmai pe gustul Atlantidei. Am bănuit că ți s-a părut ciudat de ce nu ne întâlnim cu alte neamuri. Iată de ce: mi-a poruncit Puarem să le ocolesc.
— Și dacă ne întâlneam cu neamurile de păstori, ce se întâmpla?
— Nu știu, răspunse Auta. Știu numai că aceste neamuri nu sunt blajine ca păstorii voștri atlanți. Și deșertul, este al lor.
Se așezară să mănânce. Somn nu le era. Auta însă nu se atinse de mâncare. Arăta îngrijorat. Fața lui părea mai aspră. În ochi se zăreau totuși două luminițe triste. Lui Iahuben începu să-i pară rău de bănuielile sale. Nu era om ticălos robul acesta, își spuse rușinat. Auta părea că se gândește la lucruri depărtate. Iahuben nu mai vru să-l tulbure și, mestecând alene curmale dulci, se gândea și el la felurite lucruri. Altceva nu avea de făcut. Nu era ca altădată, când drumurile sale nu se scurgeau în singurătate și când trebuia sau să-și încordeze auzul ca să nu scape comenzile căpitanilor, sau silit de iureșul obștesc să stea cu ochii încordați ca să vadă primejdia ori prada. În celelalte drumuri rareori își lăsase gândurile să-i umble în voie. Numai drumul acesta blestemat îi aducea sute de întrebări. Se gândea chiar și la lucruri despre care altă dată nici nu auzise. Acum, la cel dintâi popas mai lung din singurătate, stând lângă focul care mistuia lemnul închircit și ierburile uscate ca să nu lase nimic folositor (căldura și lumina treceau, nu erau statornice) decât o moviliță de cenușă, Iahuben se pomeni punând o întrebare ciudată tovarășului său de călătorie:
— Un lucru nu înțeleg de loc, Auta: cum ai tu inimă ușoară să cauți drum spre robirea celor de-o seamă cu tine.
Sclavul tresări. Iahuben, dându-și seama ce a spus, își mușcă buzele. Dar era prea târziu. Cuvintele erau în văzduh, nu se mai puteau prinde. La lumina focului, soldatul văzu ochii mari și mirați ai lui Auta care-l priveau ca și când l-ar fi văzut întâia oară. Apoi Auta zâmbi într-un fel foarte straniu.
Iahuben era speriat. Ce putea să ascundă zâmbetul sclavului? Căută să-și amintească bine cuvintele rostite adineauri. Spusese lucruri chiar atât de cumplite? Parcă nu... Îl privi pe sclav cu ochi bănuitori și înfricoșați. Dacă va afla Puarem ce întrebări îi pune soldatul său unui rob? Să nu-l ucidă acum, ca să scape? Iahuben se scutură, scârbit. Cum să-l ucidă? Era și primejdios să-l ucidă, căci va veni armata și nu va mai găsi călăuza ce-i fusese dată în grijă anume lui. Și de ce să ucidă un om care nu-i făcuse nimic și care se purta cu el ca un frate mai mare! Era rob, dar se purta ca un frate. Și dacă totuși...
Dar Auta, la început tresărind la auzul unei întrebări atât de neașteptate, pricepu îndată tot ce era de priceput. Ar fi vrut să tacă știind că acum nu mai era vorba de întrebare, însă privirea soldatului îl făcu să-i fie milă și spuse cât putu mai blajin:
— Cum puteam să nu ascult o poruncă? Dacă nu mă duceam, Puarem punea să mă ucidă. Dacă aș fi vrut să le abat drumul sau să fug, m-ai fi ucis tu... Știi că n-am arme!
— Și dacă ai fi avut? întrebă îngrijorat Iahuben.
— N-am ucis niciodată nici dușmani. Cu atât mai puțin te-aș putea omorî pe tine. Simt un frate în tine.
Iahuben îl privi lung. Mințea oare? Ochii sclavului erau senini.
— De unde știi că te-aș fi ucis dacă ai fi încercat să fugi? zise Iahuben fără să vrea, și numaidecât se mustră în gând pentru prostia spusă, dar Auta zise:
— Tu nu ești omul care să ucizi pentru că îți place să ucizi... Așa ai apucat și așa ți se poruncește.
Iahuben rămase încurcat, neștiind ce să mai răspundă. Căzu pe gânduri. Poate că sclavul acesta, care citea în sufletul lui și i-l cunoștea mai bine decât și-l cunoștea el însuși, avea dreptate. Niciodată Iahuben n-a știut de ce e soldat și nu s-a întrebat niciodată de ce ucide. Da, într-adevăr, de ce ucide? Și dușmanul e om, nu leu sau lup. Dar dacă n-ar ucide ar fi ucis. Așadar, omorul e apărare. Iahuben se mai gândi și văzu că omorul nu era apărare, de vreme ce nimeni nu venea în Atlantida s-o cotropească, și anume el se ducea împins de porunci să jefuiască țări străine și să ucidă oameni străini. Sclavul acesta i se păru înțelept ca un zeu. Acum îi spuse cu mai mult curaj:
— Auta, te-aș întreba ceva, numai să nu mă vinzi.
— Nu te vând! zise Auta râzând. Cum să te vând? Nu sunt negustor de oameni și mai ales negustor de prieteni. Spune, Iahuben!
Fără să se mai gândească dacă e bună sau nu întrebarea, Iahuben zise:
— Dacă am pleca la neamurile negre din munții aceia?... Ca să nu mai fiu nevoit să ucid.
Auta îl învălui într-o privire caldă. Nu se mai îngrijora că soldatul ar putea fi iscoadă.
— Și fără noi, robii tot vor fi luați. Poate că noi am putea să le fim de folos în vreun fel. Iar pe noi doi nici un neam de oameni negri nu ne va primi.
— Nici chiar pe tine? Tu ai culoarea lor și le știi limba.
— Culoarea și limba sunt însușiri neîndestulătoare. Ei vor simți că sufletul meu s-a înstrăinat... nu de sufletul lor, de felul lor de viață. Eu nu mai pot trăi fără să citesc și fără să vorbesc cu oameni învățați. Poate că este un cusur greu, dar cu el m-am deprins. Dacă erai și tu negru și n-aveai arme, poate că ne-ar fi primit ca oaspeți trecători, poate însă și ca dușmani.
— De ce țin atâta la tine Marele Preot și ceilalți slujitori ai zeilor? Pentru că ești învățat și înțelept?
Auta ridică din umeri.
— Nimeni din ei nu ține la mine, poate numai bătrânul din Piscul Sfânt. Au nevoie de mine, atâta tot.
— Dar regele nostru, fie el veșnic viu...
— Cine poate fi veșnic viu? îl întrerupse Auta zâmbind.
— Cum? Veșnic viu?... Da, zeii sunt veșnici. Fiul iubit al Zeului Apelor este regele Atlantidei, fie el veșnic viu, sănătos și puternic.
— Spune-mi tu, Iahuben: dacă e zeu și e veșnic, de ce trebuie să-i mai urezi veșnicie?
Iahuben tăcu.
— Tu ai văzut zei? îl întrebă Auta din nou.
Soldatul îl privi cu mirare.
— Eu?... Nu, n-am văzut. Dar eu sunt un biet soldat. Preoții îi văd.
Auta nu se mai putu stăpâni să nu râdă:
— Nu-i vede nici un preot.
— Glumești? îl întrebă Iahuben nesigur.
Auta clătină din cap, fără să mai zâmbească:
— Nu glumesc. Zei nu sunt.
Iahuben se uită înmărmurit la fața robului, apoi căzu într-o tăcere amestecată cu spaimă. Clipea uneori, cu ochii la foc. După un timp își ridică fruntea. Stelele erau multe. Ochii soldatului căutară steaua de la miazăzi. O găsiră, atârnată în același loc, ca un ochi alungit și plin de mânie. Mâna lui Iahuben se ridică tremurătoare spre stea și buzele lui veștede îngăimară:
— Dar steaua asta?
Auta se întoarse repede într-acolo, după aceea își plecă ochii în pământ și nu putu să spună nimic. Trecu un răstimp de tăcere. Auta privi din nou steaua, apoi pe Iahuben. Apa limpede a unui zâmbet îi spălă fața de amărăciune. Deci soldatul nu era numai soldat: își punea și întrebări.
Mai stătură astfel un timp alături, fără să vorbească. Noaptea trecuse pe jumătate. Erau amândoi obosiți, deși dormiseră toată ziua. Sclavul zise:
— Iahuben, în zori sosește Puarem cu soldații. Cred că nu va face popas până la oaza neamului daza, care-i foarte aproape. Până acum am scăpat teferi. Să nădăjduim că din oază focul nostru nu e văzut. Tot nu mai avem ce face: eu socot că ar fi bine să dormim.
Iahuben îl ascultă. Intră în cort și, până să vină Auta, se înveli cu pătura și adormi repede, ca un prunc. Auta însă rămase afară, privind steaua. Simțea nevoia să fie singur.
Numai către dimineață îl toropi somnul, acolo lângă foc. Nu apucă să doarmă prea mult, când deodată îl trezi un zgomot ciudat, ca o grindină. Sări în sus și ascultă. Era sunet de tobe. Focul era stins. Se lumina de ziuă. Îi era frig. Ascultă cu mai multă luare aminte. Tobele nu erau ale armatei lui Puarem. De după dâmburile de nisip veneau oameni negri și înalți, cu lănci și cu arcuri. Mergeau atât de repede, încât acum era prea târziu să se mai ascundă. Pesemne că și fusese zărit.
Oamenii străini erau aproape. Câteva lănci cu vârful de cremene îi trecură vâjâind pe lângă urechi. Auta mai avea timp să-l trezească pe Iahuben.
— Ca să scăpăm cu viață, aruncă-ți armele la picioarele lor! îi spuse repede, după ce ieșiră din cort și-i văzură pe străini la câțiva pași.
Apoi fură prinși și luați sub pază. Străinii aceștia nu-și ucideau prinșii: îi făceau robi.
Auta se uită la ei lung și ascultă ce spuneau. Le recunoscu neamul. Văzu pe unul pe care-l bănui a fi căpetenie și îl întrebă în grai daza:
— E departe satul vostru?
Oamenii străini îl priviră mirați. Acest om era negru, dar se vedea bine că dintr-alt neam decât ei. Și totuși știa să vorbească la fel ca ei, fără deosebire. Asta îi făcu mai bănuitori. Căpetenia nu-i răspunse. Auta își dădu seama că a greșit. Era mai bine să tacă.
Iahuben stătea tăcut între câțiva paznici cu lănci. Dar când străinii veniră să-i lege mâinile, ca și lui Auta, și îl împinseră din spate făcându-i semn să pornească, îi fu greu să se supună. El era soldat într-o armată căreia nu i se putuse împotrivi nici o țară a lumii. Nici o altă țară nu avea palatele și grădinile Atlantidei. El nu se folosea de aceste palate și grădini, însă le știa în țara lui. Iar acum, deși soldat liber atlant, îl legau de mâini ca pe oricare rob. Nu putea răbda astfel de înjosire. Se scutură și vru să lovească cu umerii pe unul dintre războinicii care-l păzeau. Dar acesta îl izbi cu coada lăncii peste șale, și Iahuben își mușcă buzele aducându-și aminte că e fără arme și legat. Își privi cuceritorii cu dispreț. Apoi nu-i mai privi deloc.
De ce i-a spus Auta să-și arunce armele? Le-a aruncat fără să stea pe gânduri. Acum îi părea rău. S-ar fi luptat. Puarem a avut încredere în el. Sau poate că sclavul a vrut totuși să-l vândă acestor străini? Nu! Iahuben se scutură de acest gând prostesc. Acum era încredințat de cinstea lui Auta, care de altfel era și el legat. Și poate că Auta a avut dreptate: având arme, ar fi fost ucis înainte de a le întrebuința. Să vadă ce va fi de acum încolo. Deocamdată era în viață. Nimeni nu părea să râvnească la viața lui. Iahuben era bărbat și ostaș vechi. Mai fusese luat o dată rob și scăpase. Va scăpa și acum. De ce să se vaiete? Va aștepta și se va gândi cum să scape.
Dimineața era frumoasă. Soarele se ridica spre cer, ieșind din nisipuri. Era încă răcoare și ușor de mers. Acum Iahuben începu să zărească destul de aproape verdeața oazei cu copaci înalți, cu trunchiul solzos și cu crengi numai în vârf, ca un pămătuf de pene mari. Erau curmalii. Într-un loc deschis, ca o poiană, zări așezate în cerc o mulțime de colibe rotunde cu acoperișul ascuțit. În mijlocul lor era altă colibă, mai mare. Într-o parte se întindeau câteva țarcuri în care mugeau vite. Copii goi și slăbănogi, cu burțile mari și piciorușele ca niște bețe, stăteau rezemați de copaci privind pe războinicii care veneau spre sat.
Și deodată Iahuben auzi în apropiere un sunet puternic de tobe de aramă. Recunoscu tobele numaidecât: era armata lui Puarem. Oamenii negri se opriră și arcașii își încordară arcurile, iar ceilalți își cumpăniră lăncile în mâini. Unul dintre ei răcni ceva și numaidecât o ploaie de săgeți se năpusti spre soldații cu coifurile sclipitoare. Câteva sute de atlanți năvăliră cu săbiile în mâini. Se făcu învălmășeală. Folosindu-se de ea, soldatul Iahuben alergă spre atlanți, apoi se opri la jumătatea drumului, căutându-l din ochi pe Auta. Auta însă izbutise să se dezlege și venea spre el.
Auta îl dezlegă și amândoi alergară mai departe, intrând în desimea armatei atlante. Armata năvălea cu sulițe și săbii lucitoare, ieșind parcă de sub nisip.
Încăierarea cu băștinașii a fost scurtă. Dându-și seama că sunt prea puțini, aceștia începură să fugă. Apoi, văzându-se împresurați de sulițe și săgeți, se opriră și fură prinși. Erau toți în viață. Nimeni mort, doar câțiva cu răni. Se uitau cu uimire la armele și la îmbrăcămintea ciudată a străinilor cu pielea roșie. Nu mai văzuseră astfel de făpturi.
Ajungeau acum la marginea oazei, iar munții cu peșteri își suiau stâncile în dreapta, pe zarea de la miazăzi.


CAPITOLUL V



Armata lui Puarem se odihnea. N-avea ce să prade și nici desfătări nu putea găsi în oaza săracă. În satul în care atlanții intraseră întâi, și în jurul lui, unde erau copaci mai mulți și câteva izvoare, se întindeau cele aproape o mie de corturi. Celelalte două sate mai mici găsite în aceeași oază au rămas pustii; locuitorii au fost aduși în tabăra cotropitorilor. Lângă tabără, dulgherii armatei, purtând și ei pieptare și coifuri militare, înjghebară din cea dintâi zi un țarc mare și înalt, nimicind curmalii din care se hrănise și s-ar mai fi putut hrăni atâta lume. Rămaseră acum în oază foarte puțini arbori. Trunchiurile cu solzi ale celorlalți erau acum gard și păzeau cucerirea vitejilor atlanți.
A doua zi, Auta ieși posomorât din cortul slujitorului Zeului Puterii. La câțiva pași de cort îl aștepta Iahuben, însărcinat să-l însoțească. Iahuben fu mirat să-l vadă trist și după ce se depărtară îl întrebă:
— Ți s-a întâmplat vreun necaz?
Auta nu răspunse.
— Pari trist, de aceea te-am întrebat! mai zise soldatul.
Auta se uită îndărăt. În preajma lor nu era nimeni.
— M-am descurcat greu cu Tefnaht. Mi-a spus că nu vrea să-i ia cu sine pe toți robii. Mi-a poruncit să-i aleg numai pe cei mai vrednici de muncă și mai ageri.
— Și ce e rău în asta? făcu Iahuben.
— Pe ceilalți va porunci să-i ucidă. Iată ce e rău!
Iahuben se uită lung: era ceva nou chiar și pentru el.
Armata atlanților nu-și omora prinșii de război niciodată: îi făcea robi pe toți.
Soldatul lăsă ochii în pământ și murmură:
— Te doare pentru ei, înțeleg...
— Nu are să-i ucidă totuși, așa cred! zise Auta, fără să-l fi părăsit tristețea. Am încercat să-i spun că acești oameni sunt dintre cei mai harnici printre toate neamurile negre și că puțini ar rămâne nealeși. Iar rămânând foarte puțini în sat, n-ar mai fi primejdioși pentru viteaza noastră armată.
— Ți-a făgăduit că n-are să-i ucidă?
— Nu mi-a făgăduit nimic. Nici nu mi-a răspuns.
— Și ce faci acum?
— Ce să fac? Am să-i aleg pe cei vrednici și ageri. Altceva nu pot să fac!
Se îndreptă spre țarc. Iahuben, mergând alături de el, îi mai spuse:
— Știi, vin cu tine. Puarem mi-a trimis poruncă să te însoțesc.
Auta zâmbi bucuros dar în țarc intrară în tăcere. Văzându-l pe omul negru între ei, în tovărășia soldatului înarmat, proaspeții robi îl priviră cu ură și cu teamă. Se feriră din calea lui, ori de câte ori s-a apropiat de ei să le vorbească. Neamul daza știa ce înseamnă să fii rob. Aveau și ei câțiva robi. Unii dintre ai lor erau robi la alte neamuri. Trecuse de mult vremea când strămoșii lor, după cum spunea datina, își ucideau prinșii. În acele vremuri depărtate, aici fuseseră păduri, nu numai această sărmană oază. Se spune că demult trecea prin apropiere și un râu adânc.
Știind ce sunt robii, neamul daza totuși fu cuprins de mirare și teamă. Acești străini cu pielea trupului roșie aveau arme cumplite și aveau bice usturătoare. Unde aveau să-i ducă pe toți? Sau voiau să-i ucidă? Și cine putea fi Străinul cu pielea neagră care umbla nestingherit printre ei? De ce n-avea arme? Nimeni în tot țarcul nu putea să înțeleagă dacă soldatul cu pielea roșie îl apără pe omul cu pielea neagră căruia i se spunea Auta sau îl păzește să nu fugă.
Treptat, Auta izbuti să-i cunoască pe noii robi, cu toate că ei toți își fereau ochii și inima de ochii lui. Cine dintre robi apucase a-i zări acestui Auta ochii curați și zâmbetul trist și blajin nu se mai feri de el. Dar aceștia erau puțini. Unul din ei era un bărbat voinic, ce ar fi ridicat în brațe un taur. Se spunea că e cel mai bun arcaș din toată oaza. Numele lui îi și arăta iscusința în mânuirea arcului, căci i se zicea Mai-Baka.
Îngăduindu-și cel dintâi printre ai săi să vorbească cu străinul, Mai-Baka încercă să afle dacă acest Auta era într-adevăr dușmanul neamului daza. Dar Auta îi spuse:
— Are să vină vremea când ai să afli adevărul și poate n-ai să mă mai osândești, cum m-ai osândit, că aș fi sulița și lanțul din mâna stăpânilor mei. Lucrurile stau altfel.
— Vrei să spui că stăpânii tăi sunt sulița și lanțul din mâna ta? îi spuse arcașul râzând cu amărăciune. Eu simt că nu-mi ești dușman, dar ai venit cu dușmanii neamului meu, care m-au robit. Ce să cred despre tine?
Auta vru să mai stea cu el de vorbă, ca să vadă de unde vine înțeleaptă și îndrăzneață mândrie a arcașului din această oază pierdută în pustietatea nisipurilor, dar nu mai avu când; un soldat veni în fugă să-i spună că-l cheamă la sine Tefnaht.
După plecarea străinilor, în jurul arcașului Mai-Baka se adunară câțiva băștinași: bătrânul Agbongbotile, Tatrakpo, care din căpetenie ajunsese rob ca și ceilalți, fericitul Tankoko, cel căruia altădată i se arătau zeii în vis dându-i porunci pentru tot neamul daza, și chiar trufașul vrăjitor Tela, care cunoscuse totdeauna toate tainele pentru oamenii de rând și acum întâlnise întâia oară în viață o taină pe care nădăjduia s-o poată cunoaște de la Mai-Baka.
Cel dintâi întrebă Tatrakpo.
— Mai-Baka, zise el, tu ai aflat unde ne duce mânia zeului cu ochiul deschis în cer?
— În Țara Apelor. Străinii spun că este undeva spre apus, între ape. Poate la capătul lumii.
— Dar cine-i omul negru cu care ai vorbit și azi și ieri? E dintre stăpâni?
Mai-Baka nu răspunse îndată.
— Cine poate ști! zise vrăjitorul Tela, suspinând.
— Cum, nici chiar tu nu știi? îl întrebă Mai-Baka mirat. Iată, eu nu știu, dar bănuiesc.
— Ce poți bănui! se repezi Tela.
— Asta bănuiesc: străinul nu ne este dușman! spuse Mai-Baka.
— Ce caută aici? De ce umblă mereu prin țarc? întrebă iarăși Tatrakpo.
Mai-Baka înălță din umeri.
— Eu știu ce caută! strigă mânios Tela. Ei ne duc în țara lor ca să muncim pentru ei, să le paștem vitele, să le lucrăm pământul. Pe cei care nu sunt buni de muncă îi vor ucide. Nu nădăjduiți în zadar: voi n-o să aveți norocul pe care-l are ticălosul om negru adus de ei. El este iscoada lor! Mi-au arătat zeii în vis...
— De unde știi tu ce știu numai zeii? îl întrerupse bătrânul Agbongbotile. Robia nu este noroc. Ca să știu asta nu trebuie să vină zeii în vis în inima mea. Dar viitorul nu-l putem ghici nici eu, nici tu, nici Tankoko... Vrăjile tale m-au mințit prea de multe ori ca să le mai cred. Aici nu-mi mai ești stăpân, și nu-mi mai este frică să-ți spun că minți! Norocul ți-l aduc zeii fără să te vestească. Tu știi cum ne-au învățat bătrânii noștri să spunem: pe omul fără noroc poți să-l pui într-o oală cu unt și rămâne flămând, iar omul norocos se înavuțește chiar vânzând apă pe malul râului...
— Astea sunt vorbe goale: norocul nostru l-a ars ochiul zeului cu raza lui din întâia noapte când ne-a privit! strigă Tela cu ciudă.
— Dar nu s-a dus Ntombi să-l îmbuneze? întrebă altcineva.
Mai-Baka se încruntă. Văzându-l fără să-l privească de-a dreptul, Tela se răsti:
— Ntombi a pierit!
— De unde știi? se repezi Mai-Baka la el, gata să-l lovească. După răgetul leului a mai cântat.
— Știu: altfel, ochiul zeului s-ar fi închis! încheie Tela rânjind, apoi le întoarse spatele și se depărtă. Mai-Baka rămase cu privirea pierdută. Printre bârnele țarcului îl zări pe Auta. Îl așteptă. Ceilalți se împrăștiară.
— În cine mai ai tu încredere dintre ai tăi? îl întrebă Auta numaidecât după ce intră în țarc. Arcașului întrebarea i se păru ciudată. Nu putea bănui ce urmărește străinul. Totuși se gândi pe rând la oamenii din sat, ca să-i poată răspunde. Apoi spuse:
— Este un bătrân, Agbongbotile...
— Cheamă-l aici, îl rugă Auta.
Arcașul îi făcu semn să vină și bătrânul se apropie nehotărât de ei. Auta îi privi în ochi un timp, în tăcere. Întâi ferindu-se, Agbongbotile își arătă după aceea ochii, văzând că ai străinului nu au în ei nici șiretenie, nici răutate.
— Iată, zise Auta în cele din urmă, stăpânii noștri vor să ia din alte ținuturi și de la voi robi care să muncească pentru ei.
Cei doi băștinași schimbară câte o privire.
— Să le paștem vitele? făcu Agbongbotile.
— Nu. Vitele lor au păstori. Ca să le clădiți case. Mai-Baka începu să râdă.
— Numai pentru asta? Nu pot să cred că au adus atâția războinici înarmați ca să cucerească împletitori de case tocmai din satul nostru. Casa și-o face fiecare în câteva zile. Tu ne minți!
Auta îl privi blajin.
— N-am văzut niciodată, zise Agbongbotile, dar am auzit de mult că în țara cu pământ negru din răsărit, unde trăiesc oameni roșii ca și stăpânii tăi, se fac case din stânci și sunt înalte cât munții. Stăpânii tăi sunt oameni roșii; de ce nu și-ar face și ei case din stânci!
— Tu ai înțeles mai bine, zise Auta. Acolo oamenii nu stau în colibe. Numai păstorii. Oamenii de seamă stau în case mari de piatră. Și iată ce vreau să vă destăinuiesc numai vouă. Stăpânii cred că voi veți deprinde repede meșteșugul clădirii caselor de care au ei nevoie...
— Și ce vrei de la noi, ce urmărești să afli când ne spui despre casele lor? spuse Mai-Baka mâhnit.
— Eu am fost adus aici fiindcă știu să vorbesc graiul vostru și fiindcă sunt robul care...
— Cum, tu ești rob? îl întrerupse Mai-Baka surprins. Sau minți?
— Nu mint. Uitați-vă la robii lor care duc poveri. Și uitați-vă la stăpâni și la soldați. Vedeți vreun om negru printre stăpâni sau soldați?
Agbongbotile clătină din cap, zicând:
— Cred că nu minte. Cred că e rob.
— Atunci pe tine de ce te-au adus? întrebă arcașul. Numai ca tălmaci? Văd că nu tălmăcești nimănui nimic: vii în țarc fără stăpâni.
— Am venit pentru că mi-au poruncit să vin. Trebuie... mi-au cerut să aleg...
— Vezi, ți se încurcă și vorbele! Cum să te cred? spuse arcașul cu amărăciune.
— Nu mi se încurcă, dar le caut pe cele mai limpezi ca să mă înțelegi mai bine... Ei m-au trimis în țarc ca să aleg dintre voi pe cei care sunt mai ageri. Dar iată care e taina: stăpânii mi-au spus că, pe cei pe care nu-i voi socoti ageri și buni de muncă, îi vor ucide. Și am venit să mă sfătuiesc eu voi, să vă întreb: e mai bună moartea sau e mai bună robia? Căci altă ieșire nu aveți. Dacă eu mi-aș curma viața, cum m-am gândit s-o fac, s-ar găsi altul să aleagă. Ar alege poate jumătate din voi, și pe ceilalți i-ar da pe mâna soldaților. M-am gândit însă...
Auta tăcu, nesfârșindu-și cuvintele începute. Mai-Baka și Agbongbotile îl priviră deodată cu teamă. Bătrânul suspină și zise:
— Tela a ghicit: ești iscoadă!... Păcat.
Lui Auta îi venea greu să le spună tot ce avea pe suflet, dar și mai greu îi venea să nu le spună. Lupta din el se oglindi în cutele feței lui, în ochi, în buzele care tremurară ușor, în fălcile strânse. Agbongbotile văzu această luptă și se înduioșă. Spuse tărăgănat:
— Cu tine sau fără tine, străinii roșii tot își vor lua robii de care au nevoie... Fă-ți datoria, alege pe cine vrei și lasă-ne pe noi, nu ne mai cere sfatul.
Auta văzu că n-a fost înțeles.
— Nu aleg eu... voi să alegeți. Iată, îmi dau taina în mâinile voastre: știu că ea poate să fie sulița îndreptată asupra mea. Am vrut să fac ceea ce sunt în stare să fac, nu mai mult decât sunt în stare. Am crezut că stăpânii își vor lua robi puțini și ceilalți vor rămâne în viață după plecarea lor. Am greșit. N-am ghicit bine. Atunci le-aș fi spus că nu sunteți buni de muncă decât puțini, și i-aș fi ales numai pe cei răi. Acum...
Agbongbotile pricepu în sfârșit și zâmbi:
— Să nu-ți fie frică de noi. Spune curat.
— Stăpânii ziceau că pe robii nealeși vor pune să-i ucidă. Eu le-am spus că voi toți sunteți ageri și harnici și că v-am ales aproape pe toți. Dacă rămân numai câțiva, cred că au să fie cruțați. Asta am vrut să vă destăinuiesc. Dacă am greșit, osândiți-mă.
Agbongbotile se apropie de Auta și-l privi în ochi de aproape, ca să-i arate că l-a înțeles. Dar Mai-Baka îl întrebă îndurerat:
— Tu crezi că e mai bine să trăiești rob decât să mori? Auta tăcu. Ce să le spună? Să le mărturisească și un gând sfios care abia îi venise și de care se temea și el? Să li-l spună măcar ocolit.
— Mai-Baka, zise Auta încet, când trăiești poți nădăjdui. Poate că robia nu e veșnică. Poate că poți să scapi o dată de ea. Numai mortul nu mai poate nădăjdui nimic: după moarte nimeni nu mai face nimic, decât putrezește. Și aș mai spune ceva...
Văzându-l că amuțește, Agbongbotile căută să-i dea curaj:
— Spune, străinule, ce ai vrut să spui. De noi să nu te temi!
— Uneori mă gândesc... nu știu cum să spun. Unii zic că omul se naște să fie rob sau om. Eu nu cred... Oare trebuie să fie și robi?
— Oamenii vechi, de la începutul lumii, când i-au făcut zeii pe cei dintâi, n-au fost robi, nici n-au avut robi. N-au avut nici stăpâni, decât pe zei. Așa spun datinele vechi: își împărțeau culcușul și apa și erau frați. Poate că asta e poveste, poate că nu. Nimeni nu poate ști! rosti Agbongbotile.
Auta rămase trist și tăcut. Mai-Baka se întoarse spre el, îl privi lung, clătină din cap, apoi îl întrebă altceva:
— Când ne duce de-aici?
— Când se vor întoarce soldații dinspre miazăzi, din munții de piatră. Cred că peste trei, poate peste patru zile.
Mai stătură o vreme în tăcere. De departe îi iscodeau ochii lui Tela. În sat, dincolo de blestematul țarc, femeile se adunaseră în fața câtorva colibe și își boceau bărbații.
Cu inima strânsă, fără să mai rostească vreun cuvânt, Auta ieși din țarc și se duse spre copacii la umbra cărora îl aștepta Iahuben.


CAPITOLUL VI



Noaptea era pe sfârșite. Auta nu mai dormea de mult. Stătea în picioare și, sprijinit de gardul țarcului, privea în sus spre miazăzi steaua necunoscută pe care n-o slăbise din ochi de-a lungul drumului prin deșert. Din cort, venise după el și Iahuben. Iar înăuntrul țarcului, câțiva oameni umblau printre trupurile adormite, vorbind în șoaptă. Iahuben, plictisindu-l steaua, se uită prin gard și-l zări pe bătrânul Agbongbotile. Începuse să se descurce câte puțin în graiul băștinaș, iar vederea bătrânului rob negru îi făcu plăcere: avea cu cine schimba o vorbă atâta timp cât Auta se îndeletnicea cu steaua aceea a lui. Îi făcu semn și-l strigă pe Agbongbotile și acesta se apropie de gard. Dar ochii îi căzură pe Auta, și bătrânul văzând încotro se uita acela tăcu, deși deschisese gura să spună ceva. Iahuben vru să-și arate știința și rosti cu oarecare mândrie:
— Teski-bu, steaua cea mare.
Auzi și Auta și murmură ca pentru sine:
— Cine privește oare din ochiul acela?
— Un zeu! spuse Iahuben.
— Tela zice că zeul acela ne-a adus nenorocirea, vorbi în sfârșit și Agbongbotile.
Dar Auta nu-l auzi. Spuse altceva:
— Iahuben, ia uită-te mai bine: nu ți se pare că azi steaua e mai sus decât în celelalte nopți?
Abia acum îl zări pe Agbongbotile și-și dădu seama că vorbise cu Iahuben în graiul daza, fără să se gândească de ce. Se întoarse spre bătrân:
— M-ai văzut? Credeam că dormi... Spune-mi, Agbongbotile, voi când ați băgat de seamă steaua asta pe cer?
Bătrânul își lăsă ochii în jos. Era și mai îngrijorat, de când și străinii se mirau de stea.
— Și mie mi s-a părut că de două nopți e mai sus, și parcă mai mare... spuse el. Zeul nu vrea să ne cruțe. Ntombi nu mai e, voi ați venit să ne luați în robie. Tela poate că are dreptate.
— Ce spune Tela? Cine-i Tela, vrăjitorul acela gras? întrebă Auta.
— Da. El zice că zeul acela din stea v-a trimis pe voi.
— Prostii! Nu numai când s-a pus la cale plecarea noastră, dar și mult după ce am plecat, steaua asta încă nu se vedea. Și de câte ori a mai fost armata din Țara Apelor în alte țări, cu aceeași menire, crezi că s-a arătat vreo stea?
— S-a arătat zise Iahuben. Când am fost întâia oară în țara Retenu, s-a arătat o stea cu coadă.
— Da, știu îi spuse râzând Auta, Un preot din țara Akkad zicea că steaua a venit să măture cu coada ei de foc armata atlanților. Tefnaht zicea că, dimpotrivă, a venit să măture toate oștile din țara Retenu, din Akkad, din Sumer... Și n-a măturat pe nimeni. S-a dus cum a venit. Au pierit și soldații atlanți, au pierit și din Retenu. Atlantida și-a încărcat corăbiile cu robi și cu prăzi.
— Dar cine-i Ntombi? întrebă Iahuben; povestea cu stelele nu-i prea era pe plac. Spuneai că nu mai e. Cine a fost Ntombi?...
Agbongbotile îi făcu semn să tacă și apoi arătă cu capul spre un loc din țarc. Auta îi șopti în limba atlantă:
— Cred că e o fată neagră pe care a iubit-o arcașul. O să aflăm altă dată.
Mai-Baka însă auzise numele fetei rostit destul de tare de soldatul străin. Când se apropie de ei, spuse:
— Ntombi este fata cea mai frumoasă din neamul nostru pe care Tela și Tankoko au trimis-o goală, într-o noapte, spre miazăzi...
— De ce au trimis-o? întrebă Iahuben, curios.
— Ca să-l îmbuneze pe zeul care și-a deschis ochiul spre noi.
— Care zeu?... A, steaua cea mare! Și l-a îmbunat? Mai-Baka se uită cu tristețe la soldat:
— Nu vezi? și-i arătă steaua. Ne privește cu mai multă mânie.
— Dacă zeul are s-o vadă... Începu Agbongbotile, dar Mai-Baka făcu ceea ce n-ar fi cutezat să facă niciodată: îl întrerupse pe bătrân.
— Dacă zeul ar fi văzut-o, nu putea să nu se încânte de frumusețea ei. Zeul știa că Ntombi i-a fost hărăzită lui.
— Dar dacă zeului nu i-a plăcut fata și a poruncit leilor s-o sfâșie? întrebă Iahuben.
Arcașul își întoarse fața de la ei și scrâșni din dinți. Auta sări într-o clipă gardul și-l apucă de braț:
— Ascultă, Mai-Baka; poate că Ntombi n-a pierit. Poate că are să vină înapoi... Unei stele nu-i trebuie fete pământene.
Mai-Baka se întoarse spre el și îl privi cu negrăită bucurie. Nimeni până acum nu-i sprijinise slaba nădejde că Ntombi mai trăiește.
— Da, zise el; după răgetul leului am mai auzit-o cântând.
— Tu o iubești pe Ntombi și poate că are să fie din nou a ta! îi spuse Auta cu voce prietenoasă.
Mai-Baka spuse trist:
— Cum ai aflat? De unde știi că o iubesc? Ai citit în inima mea?... Dar Ntombi nu va mai putea fi niciodată a celui care o iubește. Chiar dacă s-ar întoarce, Mai-Baka va fi atunci foarte departe, rob în țara voastră blestemată.
— Totuși mai sunt câteva zile până plecăm. Cine știe! murmură Auta, însă și glasul lui era acum nehotărât.
Cerul începea să-și topească și bezna și stelele în spuza apoasă a dimineții. Încă puțin și steaua străină nu se mai văzu.
Soarele începu să se ridice din nisipuri, luminând baobabul și curmalii oazei. Iahuben ocoli gardul și intră în țarc. Acum ședeau toți patru pe iarbă.
— Cum ați venit prin pustiul de nisip? întrebă Agbongbotile, ca să îndepărteze gândurile arcașului de la pierduta Ntombi.
— Greu am venit! răspunse Auta. Poate era mai bine să nu venim...
— Ei, acum ați venit, zise bătrânul. Noi știam că veniți.
Iahuben se întoarse mirat spre bătrân, dar îl auzi pe Auta că spune:
— Știam că știți. De aceea am ocolit toate oazele. Tobele ținuturilor n-au dormit: au dus vestea ca vântul.
Iahuben privi cu gura căscată spre amândoi, pe rând.
— Fiare n-ați întâlnit? întrebă Mai-Baka.
— Nu. Și, chiar de-am fi întâlnit, Iahuben este viteaz și nu sunt țintași mai buni ca el în toată oastea.
Iahuben își umflă pieptul, mândru de sine, și uită de tobele deșertului.
— Cum v-ați descurcat prin deșert? întrebă iarăși Agbongbotile.
— Eu cunosc deșertul din copilărie, spuse Auta. Dar niciodată nu l-am cunoscut ca acum. Noi doi, Iahuben și cu mine, am mers cu depărtarea drumului unei nopți înaintea armatei și în fiecare zi credeam că nu vom mai putea merge. Totuși, în noaptea următoare mergeam mai departe, ca și în cea care a trecut. Arșița ne istovea nu o dată. Pietrele din nisip crăpau în auzul nostru. Într-o zi, gâtlejul mi s-a uscat de tot, gura îmi era plină de pulbere fierbinte și arunci mi-am zis: iată și gustul morții! Dar gustul acela a trecut ca orice gust și am rămas viu. Asta-i tot. Nu de mine să vă mirați: eu m-am născut în nisipurile astea, ca și voi. Mirați-vă de Iahuben, care este dintr-o țară unde apa e tot așa de multă cât și văzduhul și arșița câmpiilor nu e nici pe jumătate ca arșița voastră de sub frunzele baobabului. EI n-a mai văzut deșert și, văzându-l întâia dată în viața lui, l-a biruit.
Iahuben era fericit. Îl privi pe Auta cu recunoștință. Dacă s-ar fi putut, dacă ar fi fost numai ei doi, fără ochi străini, nu s-ar fi uitat că e sclav și ar fi sărit să-l îmbrățișeze. Arcașul negru îl privi și el pe Iahuben, întâia oară cu încredere.
Dar deodată, în partea dinspre miazăzi a satului, se auziră strigăte și se zări învălmășeală. Satul, ca toate satele oamenilor negri, era foarte mic și se putea cuprinde tot într-o privire. Țipau femeile, însă parcă țipau de bucurie, simțământ care în aceste împrejurări nu putea fi decât nefiresc.
Unul dintre robii cei noi, care fusese luat să care hrană pentru frații săi dinăuntrul țarcului, veni repede, lăsând hrana săracă pe pământ, și strigă din răsputeri:
— Au adus-o pe Ntombi!... Ntombi e aici!
Mai-Baka simți că îi tremură bărbia. Nu îndrăzni să se apropie de gard, ca să vadă dacă într-adevăr venise. Agbongbotile porni cu picioarele sale bătrâne spre marginea cealaltă a țarcului și, curios să afle care e Ntombi, se luă după el și Iahuben. Auta s-ar fi dus și el, dar nu vru să-l lase pe arcaș singur.
Nu trecu mult și Iahuben se întoarse vesel, strigând de departe:
— A venit. Au găsit-o într-un copac; s-a cățărat acolo de frică. Venind mai aproape, se aplecă spre Auta și-i șopti: Nu vor s-o lase în țarc...
Fără să poată vorbi din pricina tulburării, Mai-Baka se uită rugător în ochii lui Auta. Auta începu să se frământe, neștiind ce să facă.
Lucrurile nu erau ușor de descurcat. Puarem nu voia să-și îngreuneze drumul luând după el și roabe, mai ales din aceste neamuri negre. Totuși, în Atlantida era statornicit de mult obiceiul de a nu despărți pe robi de femeile lor. Stăpânii țării voiau să li se înmulțească robii, ca și vitele. Aici însă Puarem era stăpân, și socotea că femeile îi vor fi povară pe drum și vor micșora iuțeala mersului armatei. De l-ar ruga pe Tefnaht, n-ar fi greu să împlinească dorința arcașului, căci o singură roabă putea fi îngăduită. Însă Auta se gândi că nu va fi bine să rămână ceilalți fără femeile lor. Poate că nici Mai-Baka n-ar fi îndrăznit să dorească a fi singurul dintre toți ai lui, care...
— Să mă duc la strălucitorul Tefnaht. Porni încet, urmărit de privirile celorlalți. Merse cu pași rari, ca să câștige timp. Încă nu știa ce-i va spune lui Tefnaht, dar simțea că trebuie să-l roage pentru toate roabele, nu numai pentru una.
Preotul Tefnaht ședea pe un pat împletit din crengi și acoperit cu câteva piei de leopard, la umbra unui cort larg de țesătură groasă, prin care razele soarelui nu pătrundeau. Doi sclavi îi făceau vânt cu evantaie din pene de struț, legate de câte o coadă lungă din nuiele tinere împletite în patru. Tefnaht se uită la Auta fără să-și arate mirarea. Lăsă din mâini o tăbliță și un stil de aramă, cu mâner de aur încrustat cu oricalc.
— Stăpâne... începu Auta, înclinându-și trupul în fața lui.
— Știu: iar ai venit să ceri îndurare pentru robi. Nu ți se pare, Auta, că rostul venirii noastre aici nu este de a ierta pe cei de care are nevoie pentru mărețele lui planuri zeul și regele nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic? Cred că ajunge mărinimia pe care am arătat-o față de acești blestemați: cei câțiva care rămân în satul lor nu vor fi uciși. Ai aflat?
— Am aflat, stăpâne.
Tefnaht îi iscodi ochii: păreau să arate respect nemărginit, dar privirii preotului știutor de oameni nu-i scăpă o luminiță tăioasă ce se alegea din obișnuita lumină cețoasă pe care o vedea totdeauna în ochii acestui sclav, în sufletul căruia nu putea să pătrundă. Vrând să se arate încă o dată mărinimos, Tefnaht spuse:
— Spune pentru ce ai venit? Te ascult.
— Stăpâne, unul din robii cei mai ageri și cei mai vânjoși ar munci mult mai bine dacă i s-ar lăsa și femeia pe care au găsit-o soldații la miazăzi de oază. Este femeia lui.
Tefnaht se încruntă:
— Tu știi bine că nu e în gândul nostru aducerea de roabe în Atlantida. Viteazul Puarem spune că femeile ar fi povară pe drumul lung și nici nu-și pot plăti hrana cu munca lor.
Mușchii feței lui Auta se încordară ușor.
— Știu, stăpâne.
— Și cred că știi și ce e sclavul? și Tefnaht îi aruncă o privire batjocoritoare. Unde ar ajunge puternica noastră țară dacă am sta să ne îngrijim și de dragostea dintre robii și roabele noastre? Hrană li se dă. Nimeni nu-i ucide. Ce le mai trebuie? Întrebi oare taurul dacă a fost la vacă înainte de a-l înjuga?
— Știu, stăpâne. Dar bărbații lipsiți de femeile care le sunt potrivite nu mai pot fi destul de ageri și buni de muncă pentru mărețele planuri... Și cer îngăduință stăpânului meu să-i aduc aminte că aceste neamuri daza și teda au oamenii cei mai ageri și mai muncitori din toată această parte a lumii. Taurii cei mai puternici și nici chiar elefanții nu vor putea învăța meșteșugurile care se cer la clădirea palatelor din Atlantida. De aceea rog smerit pe stăpânul meu Tefnaht, a cărui înțelepciune mărinimoasă strălucește pretutindeni, să încuviințeze luarea de roabe nu pentru nenorociții robi, ci pentru înflorirea Atlantidei.
Lui Tefnaht îi plăcea să fie lăudat. Totuși luase o hotărâre și nu voia s-o calce. Zise zâmbind:
— Au să-și găsească femei și în Atlantida. Nu le purta de grijă.
— În Atlantida, stăpâne, nu vor putea să aibă decât tot roabe. Iar Atlantida are roabe puține, și de acea nu are robi destui.
— Vrei să spui că nu-i prăsim de-ajuns?... Poate că ai dreptate..
Preotul Tefnaht surâse lăuntric, pricepând ușor tot jocul isteț al sclavului, care avea și dreptate, chiar dacă urmărea cu totul altceva. Și îl mai încântă și gândul că i se va putea împotrivi încă o dată lui Puarem, pe care nu-l putea suferi. La urma urmei, fiul Zeului Puterii era el, nu Puarem. Zise deci, luându-și un aer de largă mărinimie:
— Bine, fie... Poți să te duci și să le spui prietenilor tăi că fiul Zeului Puterii le împlinește rugămintea. Dar să-și ia fiecare numai câte o femeie; le ajunge câte una. Și Puarem are dreptate... Și nu uita că mâine în zori plecăm.
Fără a se arăta copleșit, Auta își înclină trupul și, privindu-l pe preot pe sub sprâncene, spuse fără să clipească:
— Îi mulțumesc stăpânului meu pentru bunătatea și înțelepciunea sa.
Tefnaht își luă tăblița cu ceară moale întinsă pe ea și începu să scrie, îngândurat, ca și când întâlnirea cu Auta nu se petrecuse. Oricalcul încrustat în mânerul de aur al stilului revărsa flăcări. Dar ochii preotului Zeului Puterii urmăreau printre gene îndepărtarea ciudat de înțeleptului sclav, care de la jumătatea drumului începu să facă semne unor bărbați negri sprijiniți de gardul țarcului lor. În clipa când Auta se apropie de dânșii, acei sclavi izbucniră în strigăte de bucurie fără margini.
Tefnaht se gândi câteva clipe, apoi chemă un slujitor. Vru să-i spună un anume lucru, însă uită și se pomeni că-l întreabă altceva:
— Soldații noștri au adus cumva o sclavă neagră de la miazăzi?
— Au adus mai multe sclave negre, stăpâne. Și mai ales sclavi. Stăpânul meu întreabă poate de sclava cea frumoasă, Ntombi?
— E chiar așa de frumoasă?
— Stăpânul poruncește să i-o aduc aici?
Tefnaht își strânse buzele, mânios.
— Nu. Am întrebat numai așa. Poți să te duci.
Și Tefnaht învârti stilul în mâna plină de inele, uitându-se cu plăcere la apele sau flăcările revărsate de oricalcul încrustat.
Glasurile din țarc ajungeau până la el nelămurite. Nu mai privi într-acolo, știind că tot nu va putea desluși nici graiul necunoscut al sclavilor, nici fața fecioarei pe care soldații o aduceau acum iubitului ei.


CAPITOLUL VII



Sclavii erau aleși. Rămâneau numai cei neputincioși, puțini, și viața lor fusese cruțată. În jurul câtorva scribi stăteau adunate mulțimi de robi, așteptând fiecare să fie înscris pe cioburi de oale. Femeile erau socotite un prisos sau un hatâr și nu erau înscrise. Hrană avea să li se dea numai bărbaților, după cum hotărâse Puarem. Ei n-aveau decât să și-o împartă cu femeile de care nu s-au putut despărți. Așezat cu picioarele sub el, alt scrib scria cu grijă numele robilor și vârstele lor pe un sul de papirus, luându-le de pe cioburi.
Robii vorbeau între ei, însă cu glas scăzut. Câțiva slujbași și câțiva soldați aveau bice de curele în mână și-i biciuiau dacă auzeau zgomot. Acum, lui Auta nu i se mai îngăduise să stea printre robi. Privea de departe bicele, uneori le auzea șuierând, și îndurerat își dădea seama cât e de neputincios.
Sclavii vorbeau între ei, arătându-și mirarea că nu toți bărbații fuseseră înscriși pe cioburile scribilor. Nici Tela, vrăjitorul gras și fălos, nici nătângul și bolnavul de picioare Nzua, nici alți câțiva nu stăteau adunați lângă scribi. Tot așa se mirau că aveau să plece în țara depărtată și niște oameni foarte bătrâni ca Agbongbotile și Tankoko, se mirau că Tatrakpo ședea printre ei ca orice rob de rând, se mirau că fiecare avea dreptul să ia cu sine câte o singură femeie, deși unii aveau mai multe, iar Tatrakpo ținuse în cortul lui șaisprezece soții. Femeile care plecau aleseseră ce mai puteau alege din nenorocitul lor avut și stăteau acuma pe lângă bărbații lor.
La început bucuros că scăpase de robie, Tela se posomori curând, când văzu că în sat nu rămâneau decât câțiva bătrâni istoviți de vârstă, câțiva bolnavi și câteva zeci de babe. Era oare răzbunarea vreunui zeu? se întreba el neregăsindu-și pacea. Robia, firește, nu-l îmbia. Cine însă va munci pentru el, în această adunătură de neputincioși? Îl mai amărâse și batjocura strigată de la gardul țarcului de arcașul Mai-Baka: „Ai să fii înconjurat numai de femei. Pune-te pe trai, Tela!” Așa i-a strigat Mai-Baka, iar ceilalți au râs, oricât de mare le-ar fi fost durerea plecării, când s-au uitat la bietele babe ce-l înconjuraseră pe vrăjitor. Fericit că și-o regăsise pe Ntombi chiar în astfel de împrejurare cumplită, Mai-Baka era liniștit. Acum înțelegea urgia robiei și începea să bănuiască ce îl așteaptă, dar știa că nu se cade să se vaite tocmai omul cel mai voinic din toată oaza.
Timpul era spre amiază. Numărătoarea și înscrierea noilor robi se sfârșise: erau peste trei mii.
Obosit de starea sufletească în care se afla, Auta s-a așezat la umbra unei colibe pustii. Deocamdată, nimeni nu avea nevoie de el. Văzându-l obosit și crezându-l înfometat, unul dintre robii vechi, veniți o dată cu armata, îi aduse o mână de curmale și un ulcior cu apă proaspătă și îl privi cu tristețe. Auta se uită cu ochi pierduți după bunul sclav care pleca, dar nu mâncă. Era cu sufletul atât de istovit, încât nu-l mai cercetau nici gândurile, nici foamea. Și nici nu se putea odihni, deși toți se culcaseră, afară de câteva străji, spre a fi gata de drum la începutul nopții. Ședea cu ochii închiși, negândindu-se la nimic, când simți deodată că cineva îi dă târcoale. Deschise ochii cu greutate. În fața lui stătea vrăjitorul Tela. Fața lui neagră cu ape alburii, lustruită și grasă sub părul creț, încărunțit ușor, părea îngrozită.
— Tela?... Te-am recunoscut. Ce ai? Îți pare cumva rău că rămâi?
— Nu... Am venit la tine pentru altceva. Mânia zeului se preface în urgie! Și Tela arătă cu o mână tremurătoare spre miazăzi.
Auta nu pricepu.
— Care zeu? întrebă el în silă.
— Zeul nopții, cel care și-a deschis spre noi ochiul mâniei.
Prea obosit ca să se mai gândească și acum la steaua necunoscută, Auta nu-i răspunse nimic. Dar vrăjitorul Tela nu se lăsă:
— Vino să vezi, Auta! Acum va începe sfârșitul lumii. Nici voi nu mai ajungeți vii în țara blestemată în care plecați.
Auta socoti că vrăjitorul urmărește să-l sperie pentru a-i stoarce vreo făgăduială sau vreun hatâr. Totuși, își ridică ochii spre fața lui și i-o urmări: arăta într-adevăr îngrozită. Tela urmă cu glas tulburat:
— Dincolo de oază au stat ieri niște oameni și niște robi. Zeul a trimis atunci suliți de foc. Au căzut la două sute de pași de ei, nu i-au nimerit. Dar asta a fost numai o amenințare. Oamenii și robii au fugit. Eu nu știam și m-am dus azi acolo. Am văzut nisipul răscolit, nu ca de vânt, altfel. Și am zărit niște ulcioare mici care străluceau. Niciodată n-au fost acolo ulcioare care să strălucească. Am vrut să mă apropii și chiar atunci mi-a spus un rob: „Nu te duce!” Și mi-a spus ce s-a întâmplat ieri.
— Și nu te-ai dus?
Tela îl privi cu groază:
— Cum să mă duc? Zeul m-ar pedepsi cine știe cum. Am venit să-ți spun ție.
Auta asculta încordat. După fața vrăjitorului vedea că acesta nu minte. Își freca pleoapele de zor, uitându-se la Tela. Apoi luă puțină apă și bău, după aceea își stropi fața. Se trezi în sfârșit din amorțeala istovirii și abia atunci pricepu tot ce ascultase. Sări numaidecât în picioare și zise grăbit:
— Tela, poate că tu minți, dar eu mă duc să văd.
Tela îl apucă de braț și-și vârî fața în obrazul lui Auta. Ochii vrăjitorului arătau groaza cea mai cumplită. Nu mai era același Tela care-și bătea joc de toți oamenii din țarc după venirea atlanților. Îi țipă în ureche:
— Nu te duce. Auta, nu te duce acolo: ai să mori!
Dar Auta se smulse din mâinile vrăjitorului și porni în fugă spre locul arătat.
Ieșind dintre arborii oazei în nisipul arzător, arșița îi izbi trupul negru, gol de la brâu în sus. Aici nu-și purta cămașa cu semnul Piscului Sfânt țesut pe piept. Se uită cu băgare de seamă împrejur. La câteva sute de pași zări într-adevăr ceva în nisip, lucind sticlos. Nisipul, pe o întindere de câteva sute de pași, era răscolit într-un chip cu totul straniu: nu erau valurile unduite frumos pe care le face vântul, ci parcă niște pâlnii rotunde și tot felul de mușuroaie. Merse într-acolo, dar curând începu să-l clatine o ușoară amețeală. Se gândi că sunt roadele oboselii, dar merse înainte. Amețeala crescu și picioarele i se îngreunară. Și le târa acuma cu greu, parcă i-ar fi fost rănite.
Totuși, se sili să meargă mai departe. Picioarele abia îl mai țineau și răgete de lei se amestecară în tâmplele lui cu bubuit de mii de tobe și cu țipete de trâmbiți ruginite. Auta se uită în jur. Fiare știa că nu sunt în apropiere. Își dădu seama că împrejur e tăcere și nemișcare. Vuietul care semăna uneori și cu urletul valurilor mării îl auzea fără îndoială de undeva dinăuntru. Nu știa ce putea fi. Mai înaintă câțiva pași. Până la ulcioarele de care-i spusese Tela erau vreo sută de pași, poate mai puțin. Auta mai merse câteva vreme, apoi căzu. Se târî pe brânci spre acele lucruri lunguiețe ce semănau cu ulcioarele (numără șase, așa i se păru) și care luceau ca sticla. Dar nu arătau chiar ca sticla, căci aveau în ele niște ape ciudate argintii, deși mai palide decât argintul. Poate-i mai rămăseseră cincizeci de pași... Auta ar fi vrut să-și înfrângă istovirea și să ajungă la ele, fie și târându-se în coate, să le ia în mână și să le cerceteze. Dar atunci capul i se prăbuși în nisip...
Când îi trecu leșinul și se trezi, era seară. Tot aerul pustiului se făcuse violet. Încă amețit, Auta vru să se ridice. I se păru ciudat că e între nisipuri. Nu-și mai dădea seama ce l-a mânat aici. Întoarse capul și zări oaza îndărătul său, încețoșată de minunata culoare a amurgului. Își aduse aminte că armata pleacă în noaptea aceasta cu toți robii luați, spre țara Ta Kemet, și cu o sforțare neașteptată se ridică. Atunci zări acele ulcioare lunguiețe sclipind straniu în nisip și înțelese numaidecât pentru ce venise. Capul nu-i mai vuia, dar trupul îi era sleit. Nu mai avu curaj să mai încerce o dată a le cerceta și porni cu pași greoi și clătinați spre oază. Dar i se păru și mai ciudat că, cu cât se îndepărta de locul acela, îi trecea amețeala și se simțea din ce în ce mai înzdrăvenit. Când ajunse în oază, se opri locului uimit de starea în care se găsea: orice urmă a grelei oboseli pierise. Dimpotrivă, parcă se simțea mai sănătos ca oricând. Numai gândurile îi sfâșiau mintea.
În tabără era larmă. Soldații își strângeau corturile. Robii încărcau poveri pe tauri și asini și se încărcau ei înșiși cu poveri. Noaptea se lăsa repede. Zărindu-l de departe, un soldat veni la Auta cu sufletul la gură. Îi spuse gâfâind:
— Unde ai fost?... Strălucitorul Puarem s-a mâniat grozav când i-am spus că nu știu unde să te mai caut. Du-te repede la el!
Tocmai acum Auta ar fi avut nevoie mai mult ca oricând să rămână singur cu sine. Dar Puarem era mânios. Trebuia să se ducă la el, în loc să se sfătuiască... Dar cu cine să se sfătuiască sau cine i-ar putea da răspuns la asemenea întrebări chinuitoare și noi? Dacă ar fi acum în Atlantida, poate că numai Marele Preot ar fi în stare să găsească în mintea lui adâncă măcar un crâmpei de lămurire. Pe când aici... Să încerce oare să-i vorbească lui Tefnaht? Slujitorul Zeului Puterii cunoștea stelele cerești și lucrurile pământești destul de bine, chiar dacă îndeletnicirea lui era mai mult cunoașterea neamurilor și a bogățiilor lumii. Oricum, pentru cercetarea, dacă nu și pentru înțelegerea acestei nedumeriri, i se păru mai potrivit preotul decât căpetenia armatei.
Ajunse cu aceste gânduri în fața lui Puarem și se opri închinându-i-se până la pământ.
— Dacă înțeleptul Tefnaht nu ți-ar fi luat apărarea, aș fi pus sclavii să te biciuiască aici, în fața mea! răcni marea căpetenie. Tu uiți că ești rob și că nu-ți este îngăduit să faci nimic după dorința ta. Unde ai hoinărit acum când trebuia să fii gata de plecare?
Tefnaht îl privea pătrunzător, de alături. Auta îndură, tăcut, mânia lui Puarem.
— Știu că ai fost după nurii acestor femei negre, care put ca și tine, câine de rob! mai spuse căpetenia. Ochii lui Auta se umplură de sânge, dar gura lui rămase închisă. Se uită drept în ochii lui Puarem. Tefnaht simți că sclavul e gata să izbucnească și atunci îi spuse cu glas mai blând decât al viteazului comandant:
— De ce taci, Auta, când viteaza căpetenie a armatei atlanților te întreabă unde ai fost?
— Stăpânul Puarem știe unde am fost. Așa a spus! zise Auta.
Puarem îl fulgeră cu privirea.
— Leș putred ce ești, răspunde-mi la întrebare dacă nu vrei să fii biciuit! Eu n-am spus că știu: am spus că nu mă îndoiesc... Ce poți căuta altceva decât...
Tefnaht îl întrerupse:
— Dacă nu e așa, dezvinovățește-te. Și nu uita că ești rob. Dacă n-ai fi robul Marelui Preot, n-ai mai fi nimic. Să nu uiți!
Era silit să răspundă, oricât de scârbă i-ar fi fost. Zise încet:
— Poate că stăpânul Puarem a ascultat vorbele cuiva care vrea să-mi facă rău. Să afle stăpânul Puarem că nu după femeile negre am umblat, chiar dacă ele put ca și mine. Cred însă că stăpânul Puarem știe că pe aceste meleaguri s-a arătat de mai multe nopți o stea foarte ciudată...
— Și ai stat ziua ca să citești în stele! rânji în batjocură Puarem. Stelele să le ai în minte și în fața ochilor cât suntem pe drum. Vru să mai spună ceva, dar preotul îi făcu un semn și căpetenia tăcu, înghițind un nod. Apoi zise cu glas uscat: Pregătește-te să pleci chiar acum înainte. Te vor însoți câțiva soldați, dar ia și un rob sau doi dintre localnici, dintre cei care cunosc bine locurile. După ce ajungeți aproape de oaza cu oameni albi mașauașa, vă opriți. Să faceți focurile așa ca să nu se vadă decât dinspre noi, din spatele tău când stai cu fața spre răsărit.
Sfârșind aceste porunci, Puarem se sculă și se duse spre șirurile de soldați, care-l așteptau.
Când rămaseră singuri, Tefnaht zise:
— Steaua de care spui am văzut-o și eu. Dar cred că nu pentru stea ai zăbovit pe unde ai fost!
— Nu steaua, stăpâne, chiar dacă de când am văzut-o gândurile mele sunt niște zdrențe. Tot ce am știut despre stele, azi nu mai e bun de nimic. Dar am mai văzut ceva și mai uimitor.
Și Auta îi istorisi tot ce văzuse și tot ce i s-a întâmplat. Preotul Zeului Puterii căzu pe gânduri. Știa că față de Auta nu-i era cu putință nici să se ascundă, nici să mintă. Îl întrebă într-un târziu:
— Ce crezi că poate fi?
— O, dacă aș fi fost în stare să iau unul din acele lucruri în mâinile mele! rosti Auta trist.
— Ți-ar fi frică să te mai duci o dată?
Auta văzu că preotul îl iscodește, dar răspunse liniștit:
— Dacă stăpânul meu îmi poruncește să mă duc, mă voi duce.
— Nu ți-este frică?
— Primejdia e vădită, stăpâne, nu pot să mint. De aceea, dacă stăpânul meu mi-ar spune să nu mă duc, taina nedezlegată m-ar întrista, însă nu mi-ar pare rău că rămân în viață. Poate cândva am să pot afla.
— Stăpânul nostru slăvit, Marele Preot, crezi că îți va putea limpezi nedumeririle?
— Dacă stăpânul meu Tefnaht nu va binevoi să mi le limpezească, nu-mi rămâne decât să aștept cu răbdare întoarcerea în Atlantida.
— Așa vei face, zise Tefnaht fără să se ascundă. Dar să bagi de seamă ce-ți poruncesc: nimeni să nu afle ce ai văzut. Mai ales că nici nu poți ști dacă a fost aievea sau numai vedenie. Și acum du-te la datoria ta.
Auta plecă. Noaptea se lăsase de-a binelea. În urma lui, îngândurat, preotul își ridică fără să vrea ochii la cer: privirea i se opri asupra stelei ciudate. Tefnaht oftă atunci și întoarse capul spre altă zare.
În fața șirurilor lungi de soldați, care începeau în oază și se sfârșeau între nisipuri, bătură tobele. Armata urma să se mute în altă oază, la depărtare de un ceas, spre a rămâne acolo cât timp va merge Auta în cercetarea drumului.
În vreme ce soldații, înșiruiți în rânduri drepte și lungi, așteptau pornirea, din marginea satului jefuit de tot ce se mai putea jefui, ieșeau călări pe tauri voinici Auta și Iahuben, având între ei pe Agbongbotile și pe Mai-Baka. În urma lor, pe alți tauri, veneau alți trei ostași. Puarem nu mai putea să aibă încredere în trei robi păziți de un singur soldat.


CAPITOLUL VIII



De la plecarea atlanților din oaza pustiită trecuseră câteva luni. Fără a socoti femeile, Puarem sporise numărul robilor luați până la numărul soldaților aduși cu sine. Erau acum aproape patru mii de robi noi și tot atâtea roabe, astfel că înmulțirea lor în Atlantida nu mai părea greu de înfăptuit.
Armata străbătuse deșertul fără pierderi însemnate și intrase apoi, venind dinspre miazăzi, în valea râului Hapi, iar după aceea se urcase pe cursul lui spre Marea dintre Pământuri. Cu unii stăpâni ai măruntelor țărișoare care alcătuiau lungul ținut al oamenilor rome sau al poporului roșu și care trăiau din binecuvântarea Pământului Negru, numit de ei Ta Kemet, iscusitul Puarem, meșter în asemenea treburi, încheiase înțelegeri, în pofida altora. Astfel, armata lui putuse fi mai vitează, de vreme ce nici puterea, nici bărbăția nu stau totdeauna în vârful lăncii.
Acum tabăra atlantă se așezase în marea câmpie verde, ca un triunghi, de la țărmul mării, între una din gurile lui Hapi, slăvitul aducător de mâl rodnic, și pădurea apuseană de salcâmi și palmieri, lângă care se afla și o veche cetate atlantă. Nu departe, spre miazăzi, era orașul băștinaș Behdet, cu stăpânii căruia Puarem încheiase pace.
Soldații nu aveau îndeletniciri deosebite; își făcuseră datoria omorând și robind destui oameni și luând nenumărate prăzi pentru stăpâni și pentru ei înșiși. În așteptarea corăbiilor atlante, fiecare își vedea de ale lui. Armele erau curățate, tot așa coifurile și scuturile, și sclipeau. Robii erau bine păziți, și averile luate. Tot ce se putea jefui, era jefuit. Unora, sutașii le dădeau învoire să se ducă de dimineață până seară la Behdet, oraș vesel în care erau femei, bere și vin. Alții se desfătau privind apele din Hapi sau desișurile de papirus, ori se plimbau pe țărmul mării albastre, numită de negustorii albi cu bărbi negre din insula lungă de la răsărit Marea dintre Pământuri, iar de acești băștinași rome, fără nici un rost, sau poate că din pricina câmpiei gurilor lui Hapi, Verdeața cea Mare.
Armata lui Puarem avea nevoie de odihnă. Dacă străbaterea deșertului n-a ridicat în drum piedici grele, n-au fost însă ușoare luptele pentru aur și robi în Ta Kemet. Șiretenia lui Puarem, ajutată de sfaturile înțeleptului preot Tefnaht, era bună, dar ea nu putuse cruța și sângele câtorva sute de soldați care au rămas să dea ajutor cu leșurile lor zeului Hapi la îngrășarea pământului localnic. Și de n-ar fi fost nesfârșitele lăcomii și neînțelegeri între numeroasele țărișoare din Ta Kemet, zeul Hapi i-ar fi mulțumit zeului morții, Osiris, pentru leșurile întregii oști atlante.
Soldatul Iahuben era și el aici. Scăpase cu o rană trecătoare. Îngrijindu-și-o, aștepta nerăbdător corăbiile și îi era dor de casă. Se săturase de Ta Kemet. Oamenii rome erau harnici și cumsecade, dar săraci. Chiar bogații stăpâni din ținut nu se puteau asemui cu stăpânitorii Atlantidei. Aici, în Ta Kemet, nu erau nici palate sclipind de fildeș și oricalc, nici băi de marmură, nici locuri de petrecere sau grădini minunate ca în Țara Apelor, pe care acești oameni rome o numeau, aproape necrezând în ființa ei și nici știind prea bine încotro se află, Ta Nuter, Pământul din Basme.
Singura îndeletnicire mai plăcută a lui Iahuben nu putea fi, până la venirea corăbiilor, decât să se plimbe cu Auta pe țărm sau la marginea pădurii. Cârciumile și alte locuri asemănătoare din orașul Behdet le cerceta tot mai rar. Dar și Auta era acum greu de prins la vorbă, și nu pentru că i-ar fi plăcut din nou muțenia ca în timpul călătoriei prin deșert. Cunoscând bine poporul rome, ori de câte ori n-avea nimic de făcut (și Tefnaht aproape că îl uitase, avându-și îndeletnicirile sale în cetatea atlantă de pe țărm), Auta hoinărea singur. Alteori îl întovărășea Iahuben. O dată izbutise să-l ia cu sine pe Mai-Baka, pe furiș, mințind paznicii. Fostul arcaș umblă aproape tot timpul tăcut și chinuit de îngrijorarea intrării lui într-o lume necunoscută și atât de nouă. Îl muncea și dorul după oaza din care fusese smuls. Iar a doua oară nu-l mai putu lua. Puarem, auzind întâmplarea, îl chemă pe Auta la sine și-i spuse că l-ar ucide cu mâna lui de nu s-ar gândi la Marele Preot, iar ca să nu uite îndrăznețul sclav cine e stăpân în tabără, puse un sutaș să-l biciuiască și Tefnaht nu mișcă un deget ca să-l scape. Biciuit fu și Mai-Baka și lăsat patru zile fără hrană. Astfel, Auta trebui să se mulțumească numai cu tovărășia lui Iahuben. Când era singur, căuta să stea cât mai des de vorbă cu oamenii rome și cu robii lor care nu erau atât de păziți, dornic necontenit de a ști mai mult, de a afla ce încă nu bănuise. Mai ales robii localnicilor îi dădeau știri îmbelșugate despre obiceiurile și traiul sau limba țărilor din care au fost aduși. Câteodată stătea ceasuri în șir în apropierea marelui râu și îl privea cu nesaț. Aceste două îndeletniciri îl îmbiară de la o vreme și pe Iahuben. Văzuseră amândoi destule țări și destule râuri, însă nici unul din râurile lumii nu se putea asemăna cu Hapi.
Auta îl lua deseori pe soldat de mână și-i spunea:
— Tu îl vezi cât e de minunat? Uită-te la el!
Și apoi își pironea ochii în apele râului. Râul acesta era în stare singur, cu mâlul adus de apele ce creșteau revărsându-se în fiecare an, să îmbogățească valea uimitoare, oprind întinderea ticăloasă a deșertului uscat. Lui Auta îi păru rău că nu s-a putut duce niciodată în țările de sus ale ținutului Ta Kemet, acolo de unde vine Hapi. Unii oameni negri spuneau, fără s-o fi zărit vreodată, că acolo, la obârșia acestui râu, unde oamenii n-au umbră la amiază, ar fi o mare întinsă cu apă dulce; dar cine putea ști dacă era adevărat sau nu... Localnicii din Ta Kemet ziceau că Hapi vine de foarte departe, din niște munți stâncoși și pustii, păziți de un șoim și un uliu. Într-o peșteră de sub munte șade veșnic zeul Hapi, vărsând fără întrerupere din două ulcioare apa dătătoare de viață, care se scurge la vale prin gura îngustă a peșterii, strecurându-se între capul și coada unui șarpe uriaș. Așa se naște mereu, niciodată supusă pieirii, marea binecuvântare a ținutului Ta Kemet.
Auta asculta de fiecare dată aceeași poveste, nemulțumit că nimeni nu-i putea spune și altceva mai vrednic de crezare. Râuri născându-se din munți văzuse destule, chiar în Atlantida, unele reci, altele fierbinți. Intrase și în peșteri, la obârșia râurilor, și nu văzuse zei sau alte făpturi din cele cu care-și umpleau oamenii poveștile.
Atlantida avea râuri multe, lacuri și izvoare și pretutindeni pământ rodnic, iar apa nu era acolo nici rară, nici deosebit de încântătoare. Dar Auta trăise până la începutul tinereții în ținuturi unde apa era aur, așa că înțelegea bine miezul minunii acestui fluviu care îngrașă an de an pământurile ce fără el ar rămâne pustii.
Când se plimbă o dată cu Iahuben mai sus de tabără, pe lângă malul încă plin de mâl, Auta stătu să privească într-un loc mlăștinos modestele tulpini de papirus. Iahuben mai văzuse aceste plante, dar le credea nefolositoare, și nu le mai privi.
— Parcă sunt niște cozi de vacă înțepenite și întoarse cu smocul în sus, zise el. De ce le-or fi lăsând băștinașii să crească degeaba? Mai bine le-ar tăia. Ar rămâne râul curat.
Dinspre pădure veneau câteva zeci de robi și de roabe, unii tineri, cu fața neagră și dinții albi, alții cu chipurile albe împrejmuite de bărbi negre. Erau mânați cu biciul. Poverile grele din spinările lor nu-i lăsau să meargă atât de repede cât voiau slujbașii rome, care mergeau călări pe măgari îmblânziți. Slujbașii mărunți ai stăpânitorilor tuturor acestor țărișoare primiseră poruncă să nu lege nici prietenie, nici taifas cu oamenii roșii veniți, după cum se spunea, din țara de necrezut Ta Nuter. Totuși, unul dintre slujbași își întoarse asinul în această seară și se apropie de cei doi străini. Cu lahuben băuse din întâmplare, într-o zi, la aceeași cârciumă din marginea orașului Behdet, iar după aceea se mai căutară unul pe altul de câteva ori, tot acolo.
Acum, lahuben îl zări și, privindu-l cu bunăvoință, șopti la urechea lui Auta:
— După ce are să plece, să mă întrebi să-ți spun despre el.
Acest mic slujbaș, folosindu-se de împrejurarea că în ceata pe care o ducea el era cel mai mare, vru să-și întrebe proaspătul prieten de sănătate. Dar fiind numai un slujbaș mărunt, nu avea răgaz să rămână decât o clipă. Când fu lângă lahuben, îl salută și-i spuse:
— Am auzit că plecați cu toții în curând! Și eu plec. Acum ducem în cetatea voastră acest papirus, iar mâine pornim mai mulți spre țara Nub, ca să aducem aur. Stăpânul nostru se spune că v-a dat vouă tot aurul lui. Așa a fost prețul păcii. Acum n-are aur deloc. Păcat că plecați. Și așa ați luat totul de la noi și nu mai aveți ce lua. Aș mai fi stat cu tine de vorbă, dar eu plec mâine. Poate mai vii la cetatea voastră de-aici, și atunci caută-mă pe ulița din stânga pieței. Ai să întrebi de mine: acolo e casa mea.
Slujbașul privi cu dispreț pe sclavul negru, zâmbi soldatului și se depărtă lovindu-și asinul. Noaptea cuprindea câmpia. Curând se iviră stelele și cei doi, lăsându-l pe slujbașul care plecase, căutară cu ochii, după obiceiul deprins, ciudata stea de la miazăzi.
— Iar a răsărit! spuse Auta.
— Tocmai voiam să-ți spun despre steaua care te chinuie atât! își aduse aminte Iahuben. Am fost o dată să beau vin în orașul acela, Behdet. Acolo m-am văzut cu slujbașul de adineauri. Am stat de vorbă cu el. Îl cheamă Merib. Am vorbit cu el despre steaua asta.
Auta îl privi curios:
— Și ce ți-a spus Merib?
— Dacă nu l-aș fi văzut acum, aș fi uitat să-ți spun, urmă Iahuben. Este om plăcut, cu inimă deschisă. Mi-a spus că a fost meșteșugar în oraș, dar știind să scrie l-au făcut slujbaș pentru că sora lui, Hedetkaș, este țiitoarea lui Hnumhotep, capul slujbașilor din Behdet, fiindcă e foarte frumoasă.
Auta aștepta răbdător. Iahuben tăcu câteva clipe, căutând să-și aducă aminte ce spunea la început. Auta îl ajută:
— Voiai să-mi spui de stea.
— Da, se lumină soldatul. L-am întrebat eu. Nu mi-a spus fără să-l întreb. Eu eram îngrijorat, ca și tine, de mărimea stelei. Robul acela Mai-Baka zicea că-i ochiul unui zeu ticălos. Dar uite ce mi-a spus Merib: că preoții lor i-au învățat să nu se teamă de ea, pentru că nici nu e stea, ci este tot ochi, dar ochiul zeiței lor Neith... tu poate știi, au ei o zeiță Neith, care zice slujbașul Merib că e zeița cerului, a dragostei și a înțelepciunii. Fiindcă a fost anotimpul revărsării râului, când toată lumea se bucură la ei, zeița și-a deschis ochiul spre țara Ta Kemet... Merib știe mai bine, pentru că Hnumhotep se află de multe ori alături de preoți, și lui Merib i-a spus soră-sa Hedetkaș.
Auta începu să râdă.
— De ce râzi? întrebă Iahuben, nedumerit.
— Preoții lor mint, Iahuben.
— Atunci întreabă-l pe strălucitorul Tefnaht!
Auta ridică din umeri, fără să-i răspundă. Porniră spre tabără. Răsărise luna. La lumina ei bogată se zărea desișul de papirus. Auta se opri din nou să se uite.
— Îl vezi, Iahuben? Tu l-ai asemuit cu coada vacii. Dacă ai ști ce este, nu l-ai dori nimicit!
— Uite, mi-am adus aminte că ceata lui Merib ducea papirus în cetatea noastră. Parcă așa spunea? zise Iahuben. Va să zică tot e bun la ceva. Ce se face din el? Se mănâncă?
— Se și mănâncă. Dar nu numai atât. Uită-te la el! Cine nu-l știe nu vede în el decât ceea ce se vede. Și se vede foarte puțin. Știi că papirusul are prețul aurului? Nu fiindcă localnicii îl și mănâncă, deși nu-i rău la gust. Nu numai pentru că își fac din el îmbrăcăminte, căci îl poți preface în pânză. Se fac multe din el. Din tulpină poți stoarce suc dulce: îl poți bea și e răcoritor. Și încălțăminte se face din tulpina lui. Iar dacă iei tulpini bătrâne mai multe și le legi și le întărești, poți înjgheba o luntre ușoară de râu. Dar mai cu seamă din cozile de vacă, la care tu te uiți cu dispreț, se fac cărți.
— Cărți?! Și Iahuben amuți cu gura deschisă. Aerul răcoros al nopții era jilav și înmiresmat. Îl respirau amândoi cu plăcere. Se apropiaseră de tabără. Câțiva soldați stăteau în jurul unui foc. Unul cânta. Ceilalți murmurau după cântăreț. Cântecul era trist: le era dor de Atlantida.
— Ce fel de cărți? întrebă Iahuben. Cărți pe care le scriu înțelepții?
— Cărți pe care le scriu cei care știu să le scrie.
Iahuben se gândi dacă văzuse vreodată cărți mai de aproape. Își aduse aminte de Puarem și de Tefnaht.
— Dar Puarem al nostru nu scrie cărți, când scrie... Pe strălucitorul Tefnaht l-am văzut scriind de câteva ori. Nici el nu scrie cărți. Cărțile sunt ca un sul de pânză, și el scrie pe ceară, cu un pumnal.
— Tefnaht scrie cărți despre țările și popoarele pe care le cunoaște. Ceea ce ai văzut că scrie pe tăblițele cu ceară proaspătă e scris după aceea de sclavi meșteri, cu vopsea neagră, pe un sul de papirus, nu de pânză.
— Papirus din cel la care ne-am uitat acum?
— Da... Merib al tău ducea în cetate papirus. Au mai adus de câteva ori. În Atlantida nu crește. Numai în Ta Kemet. Când plecăm, o corabie va duce numai papirus.
Iahuben clătină din cap:
— Nu pricep cum se poate face sul de scris din bețele acelea! Tu știi? Ai văzut vreodată?
— Când eram rob aici, înainte de a fi fost luat în Atlantida, am și făcut. Nu e ușor, trebuie răbdare și multă grijă. Mâinile care nu vor să fie lovite cu nuiaua trebuie să fie îndemânatice. Cu un ac desfaci fâșii late și subțiri din tulpină. Din mijlocul ei scoți foi pentru cărțile sfinte, adică cele mai subțiri. Celelalte sunt pentru alte cărți. Le așterni și le unești cap la cap pe o masă puțin aplecată și le uzi cu apa lui Hapi, care e plină de mâl. Apa se scurge și mâlul lipește. Apoi pui alte foi de-a curmezișul și iar le uzi ca să le lipești. După aceea tai marginile cu grijă, să fie drepte. Pe urmă usuci foile la soare și apoi le lustruiești cu o bucată de fildeș. De aici încolo cartea așteaptă să fie scrisă. Iahuben asculta uimit și tot trăgea cu coada ochiului spre desișul de lângă râu, acum abia zărindu-se prin aerul amurgului. Apoi, deodată, își aduse aminte:
— Vorbeai de stea adineauri... Acum ai uitat și tu:...
— Nu, n-am uitat, spuse Auta zâmbind. Dar poate că și steaua ni se pare numai o coadă de vacă sau un ochi de zeu pentru că altceva nu știm despre ea.
Iahuben îi aruncă o privire, apoi se încruntă, îngândurat.
Intrară în tabără, fiecare ducându-se la cortul său. Acum, când armata lui Puarem își aștepta corăbiile, era pe sfârșite anotimpul apelor, ahet, când toată firea din Ta Kemet se înviorează. Cât călătoriseră prin deșert, dincoace fusese anotimpul uscat, șemu, și plantele erau atunci veștede. Iar când pășiră întâia oară în valea marelui fluviu, apele lui, din anotimpul ahet, tocmai începeau să crească. În acele zile soldații lui Puarem văzură fluviul cu apa verde și groasă și, încercând s-o bea, o scuipară cu scârbă. Dar Hapi cel verde trecu destul de repede spre mare și după vreo douăsprezece zile începu să vină Hapi cel roșu. Apele lui păreau acum amestecate cu sânge și soldații atlanți le priveau înspăimântați. Nimeni nu știa de unde vine acest sânge. Unii credeau că zeul își ucide jertfele lângă muntele de obârșie. Nimeni nu îndrăznea, dintre atlanți, să bea apa asta însângerată. Numai chinuiți de sete și văzându-i pe localnici că-și afundă ulcioarele în râu fără teamă, unii soldați încercară să guste apa roșie, și îndată vestea se răspândi în toată armata: nimeni nu mai băuse, nici în Atlantida, apă așa de gustoasă. Iahuben era dintre puținii care o mai băuseră și altădată. După ce mâncă vârtos, înainte de a se culca, soldatul Iahuben sorbi cu sete din ulcior, dar văzu că apa, tot bună, nu mai avea același gust. Se culcă gândindu-se la Hapi.
A doua zi îl căută pe Auta, în ceasurile când avu răgaz, și-l rugă să se ducă împreună spre malul râului. Vremea era plăcută. Anotimpul ahet era pe sfârșite și se apropia anotimpul pert. Apele lui Hapi se retrăgeau între maluri. Țăranii și robii se grăbeau acum să are și să semene ogoarele umede și negre, și după ei păstorii mânau peste semănături turmele de oi, ca să intre sămânța în pământ, să n-o spulbere vântul și să n-o usuce soarele.
Auta și Iahuben se uitau la această priveliște în necontenită mișcare și ascultau cântecele de laudă alcătuite de oamenii rome pentru dumnezeiescul lor Hapi:

Când se revarsă Hapi, sclipește pământul.
Pe toți oamenii i-a cuprins bucuria.
Toate spinările se zguduie întruna de râs
Și toți dinții mestecă hrana.

Iahuben asculta vrăjit aceste cântece. Dintr-unul i-a rămas un crâmpei în minte și acum îl mormăia singur, în graiul din Ta Kemet, așa cum era făcut cântecul. Graiul din Ta Kemet nu era mult deosebit de cel atlant, totuși în cântec Iahuben nu-l înțelegea tot dintr-o dată. Într-o zi, spre luarea aminte și spre marea mirare a lui Auta, dând putere glasului său răgușit de plăcerile vinului și de strigătele de luptă, soldatul se pomeni cântând așa:

Numai Hapi să aducă e-n stare
Bunătate, adevăr, în aceste inimi de oameni,
Căci se spune de mult că numai din sărăcie
Se nasc pe pământ răutăți și fărădelegi.

Și în ziua aceea de la începutul anotimpului pert, când localnicii nu mai cântau asemenea laude, Iahuben se trezi pe neașteptate asupra înțelesului vorbelor pe care le tot mormăia, cum le învățase. Se întoarse grăbit spre Auta. În mintea lui se răsturnase ceva.
— Spune-mi, întrebă soldatul, cântecele mint?
— De ce mă întrebi? zise Auta nedumerit.
— Spune-mi dacă mint cântecele sau nu, și atunci am să-ți spun gândul din inima mea.
— Unele mint, spuse Auta încă neînțelegând ce s-a întâmplat.
— Acuma am băgat de seamă și eu. Când cânți parcă nu te gândești prea mult la ceea ce cânți... Poate numai dacă ai făcut tu însuți cântecul. Uite, acum am ascultat mai bine cântecul pe care-l cânt și am socotit că minte. Am văzut săraci și la noi și la aceștia din Ta Kemet. Oare săracul e rău și nelegiuit? Eu cred că nu.
— Tu ai cunoscut sărăcimea, Iahuben? îl întrebă Auta surprins.
— N-am prea cunoscut-o. Când eram copil, nu mă jucam cu copiii meseriașilor. Tata a fost soldat și hrana nu ne-a lipsit. Dar am văzut mai târziu săraci care dădeau din ce nu aveau nici ei de ajuns la alții mai săraci. N-am văzut sărac să ucidă pe bogat, dar bogatul pe sărac, da.
— Tu te-ai gândit vreodată dacă armata lui Puarem e săracă?
Iahuben râse uimit:
— Cum, armata noastră să fie săracă? Sau glumești!
— Glumesc, după cum vezi.
Iahuben tăcu, clătinând din cap. Apoi spuse, tot îngândurat:
— La Behdet a sărit un câine asupra mea și ca să nu-l ucid am intrat în căsuța unui om. M-a poftit să stau. M-am uitat ce face: făcea inele... Mi-a spus nevasta lui că face inele pentru cei mai de vază stăpânitori din oraș. Și știi ce mâncau? Am văzut: o ceapă și o bucată de turtă mucedă. Turta era de orz. Mai aveau o ceapă, și au zis să și-o lase pe a doua zi. I-am dat eu pâinea mea, măcar că din țara dușmană trebuie să luăm, nu să dăm. Puarem, de-ar ști, ar pune să mă ucidă. Toată lumea spune că așa vor zeii. Dar de ce se spune că zeii buni sunt mai puternici?
Auta zâmbea, fără să vorbească.
— De ce nu-mi spui nimic, Auta? se miră soldatul.
— Caut și eu de mult un răspuns la întrebările tale, și încă nu l-am găsit! zise în sfârșit celălalt.
— Uite, cred că l-am găsit eu.
— Care, Iahuben?
— Cântecul minte! Acesta-i răspunsul. Auta oftă:
— Asta-i tot întrebare!...
Soldatul îl privi lung și tăcu. Apoi începu să mormăie alt cântec, de la el de-acasă, privind spre gura fluviului și mai departe, spre zarea mării. Dar deodată se întoarse și-l zgâlțâi pe Auta de umăr:
— Uite, vin corăbiile noastre! strigă el bucuros. Într-adevăr, zarea mării era plină de mărunte aripi de păsări albe care, fără să fâlfâie, se înmulțeau mărindu-se pe toată dunga apelor din orizont. Nu se putea ști dacă erau corăbiile Atlantidei, dar erau corăbii.
— De unde știi că sunt ale noastre? îl întrebă Auta. Iahuben îl privi încurcat:
— Dar ale cui? Cine mai are atâtea corăbii? Ale lor de-aici nu se încumetă să taie marea. Umblă numai pe lângă țărm.
Mai trecu un ceas și corăbiile se văzură deslușit. După rânduiala așezării lor și după mărime nu puteau fi decât atlante. Cei doi prieteni, sclavul și soldatul, porniră spre tabără.
Oamenii rome, cărora li se luase câmpia frumoasă mărginită din două părți de pădurea de salcâmi și palmieri, iar din celelalte două de marea albastră și de râul cu desișuri de papirus și lotuși, o ocoleau resemnați. Cât mai erau aici atlanții, câmpia era atlantă. Treceau departe de tabăra străină, tăcuți, privind cu ură corturile albe. Își vedeau de îndeletnicirile lor nenumărate din luna semănăturilor a anotimpului pert, iar Puarem stătea în acest ceas pe țărm și privea miile de pânze de corăbii, mulțumit de aurul pe care-l răpise, mulțumit de antilopele din țarcuri, de lâna tunsă de pe miile de oi a căror carne fusese mâncată de soldații săi și mai cu seamă mulțumit de cele câteva mii de robi și roabe, printre care harnicii și repezii bărbați ai neamurilor daza și teda, și pricepuții meșteri sau frumoasele cântărețe rome.
Acum, soldații atlanți își pregăteau armele și sacii, iar scribii făceau socoteala prăzii luată pentru rege și preoți, hotărând câte vite, câți robi și câtă lână să încarce în fiecare dintre corăbiile de povară.
De când se iviseră corăbiile în zare, Auta se făcu mai tăcut. Zarva oștească nu-l răscolea. Și nu știa nici el dacă tristețea așezată în sufletul lui are ca pricină părăsirea acestor locuri sau apropierea întoarcerii în Atlantida... Cu asemenea stare sufletească se duse la Tefnaht, când acesta în sfârșit îl chemă. Preotul Tefnaht se plimba lângă malul cu lotuși, fața lui era mai luminoasă decât de obicei, datorită unui surâs pe care Auta nu-l înțelese. I se păru că nu-l mai văzuse pe Tefnaht surâzând anume așa. O clipă, sclavul socoti că tainicul surâs este oglinda ultimei nopți în oare preotul se desfătase cu o frumoasă dănțuitoare din neamul mașauașa.
Dar nu era așa. Strălucitorul slujitor al Zeului Puterii dovedi îndată că nu la ea se gândea acum.
— Știi de ce te-am chemat? îl întrebă pe sclav.
Auta își aplecă fruntea spre pământ și răspunse că nu știe. Preotul păru mulțumit de răspuns. Zise:
— Iată de ce: ai mai privit steaua aceea, te-ai mai gândit la ea?
Sclavul privise steaua, care se vedea și din Ta Kemet tot pe cerul de miazăzi. Dar întrebarea preotului cu totul neașteptată îl dezrădăcină cu furie din liniștea tristă a ultimelor ore. Se uită bănuitor la preot. Ce urmărește oare, chemându-l?
Răspunse scurt:
— M-am uitat, stăpâne.
— Așadar n-ai părăsit-o...
— Chiar de nu s-ar mai vedea, gândul meu nu știu dacă o mai poate părăsi.
— Dar se vede!
Auta tăcu. Preotul îl străpungea cu privirea căutând să-l răscolească pe dinăuntru. Sclavul nu se lăsă răscolit: ochii lui erau reci, nemișcați.
— Te-am chemat și ca să-ți spun o veste. Pe când ne aflam în Ta Kemet, sus, la întâiul prag al acestui râu, au mai căzut în nisipurile apusene alte pietre sticloase ca acelea care te-au amețit atunci, lângă oază. Și au mai căzut altele și dincolo de aceste păduri, la apus. Se spune că unde au căzut aproape de oameni, oamenii ar fi murit. Cine a venit după câteva luni de la căderea lor fără să cunoască acele pietre și a pus mâna pe ele s-a ales numai cu amețeli trecătoare. Dar nimeni n-a luat vreuna cu sine. Păcat!
Privirea lui Auta se schimbă numaidecât. Sclavul se uită acuma rugător. Preotul înțelese și clătină din cap.
— Nu! Pietrele sunt departe; câteva zile de mers, și noi plecăm mâine.
Auta se întristă și lăsă ochii în pământ. Tefnaht zâmbi sau rânji.
— Nu te sfătuiesc să pleci fără încuviințare: dincolo de marginea taberei te va aștepta moartea.
Sclavul își ridică atunci fruntea, strivindu-și între buze un surâs.
— Stăpânul meu n-are de ce să se îngrijoreze. Nu mai pot să doresc pustiul după cărțile de la Piscul Sfânt. Tefnaht se făcu că nu aude și spuse ușor înțepat:
— Și chiar dacă ai putea să iei cu tine asemenea piatră ce-ai fi în stare să afli?!... Pietrele nu vorbesc.
Auta nu-și mai putu stăpâni zâmbetul. Tefnaht ridică sprânceana, cerându-i astfel răspuns pentru zâmbet.
— Dacă stăpânul meu nu s-ar mânia, zise sclavul, aș spune altceva decât a spus stăpânul.
— Spune! îi porunci Tefnaht, cercetându-l iscoditor.
— Cred că și piatra și oricare lucru neînsuflețit vorbește. Este adevărat că nu toate urechile aud...
Se opri nehotărât. Tefnaht râse:
— Am spus aproape același lucru. Nici tu, nici chiar noi nu cunoaștem decât limba acelor pietre pe care oamenii au scris în limba omenească.
— Aș vrea să spun, stăpâne, că bunăoară auzim graiul aramei. Știm unde să căutăm arama și cum s-o topim. Știm și la ce folosește...
— Dar ce e arama, știi? îl întrerupse preotul. Spune-mi din ce-i alcătuită?
Auta îl privi rușinat. Tefnaht urmă:
— Iar pietrele care te-au amețit sunt venite din cer. Arama este din pământ, și n-o cunoști... Nu-i mai ușor să crezi că le-au aruncat zeii? încheie râzând zgomotos.
— Cu sau fără zei, pietrele acestea nu-mi dau pace, stăpâne... Mai bine nu le-aș fi văzut!
Tefnaht își întoarse fața spre mare. Corăbiile erau acum aproape de tot. Deodată Auta îi spuse cu glas ușor înfierbântat:
— Stăpâne, am văzut mare și pământ. Am văzut munți și peșteri. De ce nici o piatră din miile de pietre nemișcate pe care le-am atins nu m-au prăbușit la pământ ca acestea de care nici nu m-am apropiat?
Vru să mai spună ceva, dar se opri simțind că această mărturisire l-a supărat pe Tefnaht. Totuși, fie că nu voia să lase fără răspuns ultima întrebare a sclavului, fie că își căuta el însuși o lămurire, se întoarse cu spatele spre mare, începând să surâdă. Auta își dădu seama că nimic nu-l tulbură mai mult decât aceste surâsuri în care nu se putea citi nimic.
— Am să-ți dezvălui o taină pentru care ai să-mi fii recunoscător, spuse Tefnaht cu voce tărăgănată. Ascultă, tatăl tatălui meu era preotul Zeului de Foc. Înainte de a muri, iată ce mi-a istorisit. Pe când era încă tânăr, a văzut coborârea pe pământul atlant a acelui zeu. Într-o zi când soarele lumina puternic, s-a născut în cer altă lumină, parcă aproape tot așa de puternică. Lumina aceea a străbătut cerul ca un stâlp de văpaie cu iuțeala celei mai repezi lănci. Tatăl tatălui meu se plimba într-un câmp pustiu, după seceriș. Era preot tânăr și se închina Zeului Apelor. Departe, în marginea câmpului, erau câțiva oameni care-și frigeau o capră, pregătindu-se de ospăț. La vreo cincizeci de pași de tatăl tatălui meu, stâlpul de foc a căzut din cer și s-a înfipt în câmp. Tatăl tatălui meu s-a prăbușit la pământ, izbit de tăria unui vânt care s-a iscat din senin. Apoi s-a ridicat. Era seară. În oraș lumea află de la cei câțiva oameni care și-au lăsat capra și au fugit înfricoșați să vestească moartea preotului. Dar acel preot, tatăl tatălui meu, văzând după ce a putut să se ridice stâlpul rece alături, fără foc, fără lumină, a pus mâna pe el și și-a dat seama că era o piatră uriașă, de cremene. Acolo s-a clădit templul pe care îl știi. Când s-a întors în oraș viu și teafăr, lumea știa de la secerători despre stâlpul înflăcărat. Și atunci multă lume a socotit că Zeul de Foc i se arătase ca să și-l aleagă slujitor. Îți pui poate întrebarea de ce ți-am dezvăluit taina aceasta anume ție?... Judecă, și ai să înțelegi. Zeul de Foc era o piatră ca toate pietrele, dar a venit din cer cu putere și acel preot s-a prăbușit...
— Să-mi îngăduie stăpânul să adaug ceva, spuse Auta.
— Adaugă!
— Tatăl tatălui stăpânului meu, al înțeleptului Tefnaht, s-a prăbușit la pământ pentru că piatra a căzut cu greutate și a împins văzduhul dimprejur. Pietrele găsite de robul tău erau prea mici ca să împingă văzduhul și erau căzute din ajun...
— Știu, îl întrerupse Tefnaht plictisit. Și tu știi bine că chiar de le-ai fi pipăit fără să leșini, tot n-ai fi aflat nimic. Mulțumește-te cu ce poți cunoaște. Ești frământat de steaua cea necunoscută. Poate va cădea și ea, ca piatra de care ți-am vorbit. Ai s-o vezi sau n-ai s-o vezi. Ce pierzi sau ce câștigi dacă pipăi o piatră venită din cer? Preotul ei tot n-ai să poți fi!
— Da, stăpâne, dar...
— Viața omului e scurtă. Ce rost are să fie otrăvită cu întrebări la care nu poate răspunde nimeni! Nu uita că ești un rob mai fericit decât toți robii și chiar decât mulți oameni liberi. Mulțumește-te cu ce ai, ca să nu pierzi într-o zi totul. Eu te sfătuiesc, pentru că nu ești neînțelept, să-ți alegi clipa cea mai fericită din viața ta și las-o să te desfăteze.
— Clipa cea mai fericită, stăpâne, este aceea care încă n-a fost.
— Mai bine ți-ai fi ales o sclavă sau o cântăreață neagră de-aici. Poți s-o iei cu tine pe corabie!
— Mi-am ales, stăpâne, răspunse Auta cam tăios. Una din Atlantida mi-am ales. Dar nu e sclavă și nu e neagră. Iată de ce nu pot alege clipa cea mai fericită...
— Atunci ești un nătărău! Sau iarăși uiți că ești rob? Alege-ți fericirile la care ai dreptul.
Ochii lui Auta tremurară, ușor înroșiți. Zise cu glas sugrumat:
— Drepturile, stăpâne, se măsoară altfel. Dragostea nu le e măsură bună.
Tefnaht începu să râdă cu poftă:
— Ești prea tânăr, sau ești cu adevărat nătărău. Du-te în cortul tău. Uite, corăbiile intră în liman.
Pe țărm, sclavii se îngheboșau sub poverile grele și alergau pe scândurile piezișe care legau țărmul de punțile întâilor corăbii sosite. Mugeau antilope și tauri, bice de curele șuierau prin văzduh, soldații zăngăneau din arme, strigau căpitanii, corăbierii cântau pe fiecare punte sau înjurau pe sclavi, sclavii gemeau sub poveri, în timp ce dinspre deșert se zărea năvălind seara liliachie.
Atlanții erau gata de drum. Țara Ta Kemet îi privea, jefuită.


CAPITOLUL IX



Corăbiile erau pe mare de mai multe zile. Ieșind în întâia dimineață să stea de strajă pe puntea corabiei pe care plutea (o corabie mare, de o sută cincizeci de coți lungime, cum nu se făceau în Ta Kemet), Iahuben trecu pe lângă cârmaci și se pomeni față în față cu Auta. Nu bănuise că vor călători împreună, iar când îl văzu se opri mulțumit. Sclavul stătea pe punte și scria ceva pe un ciob. Simțindu-se privit ridică ochii și sări numaidecât în picioare, zâmbind cu toată fața.
— Vezi, Iahuben, zise sclavul, s-a sfârșit și călătoria asta! Vântul bun ne duce spre Ta Nuter, țara de basm și fericirea noastră și începu să râdă.
Corabia pe care pluteau era o corabie cu sclavi luați din Ta Kemet. Acum, Iahuben era căpetenia străjii de pe această corabie; căci, mulțumit de el, Puarem îl făcuse ajutor de sutaș în ziua când își cercetă oastea înainte de pornirea pe mare. Încă mirat de a-l fi găsit aici pe sclavul Marelui Preot, după ce-și veni în fire de la întâia tulburare a revederii, îl întrebă cum a ajuns împreună cu el.
— Te-a trimis să te păzesc eu?
— Nu! Urma să fiu pe altă corabie, cu Tefnaht. Puarem i-a cerut să mă trimită oriunde, numai ca să nu fiu în ochii lui. Am întrebat pe un căpitan unde ești tu și l-am rugat să mă dea aici. Dacă nu te-am văzut aseară însă, m-am gândit că s-a nimerit altă corabie.
— Uite că suntem iar împreună, zise Iahuben cu bucurie. Zeii nu ne despart.
Vântul sufla din spate, însă prea slab, și corăbiile erau împinse și de vâsle. Cei doi prieteni se apropiară de marginea punții, ca să poată sta de vorbă netulburați. Lângă ei nu era nimeni, decât mai jos de punte, în locașul vâslei, un vâslaș. Legat cu o frânghie de mijloc, robul vâslea din greu. Era dintre robii rome, luați din câmpiile de jos ale țării Ta Kemet. Părea să fie țăran, muncitor de pământ, așa îl arătau mâinile lui înnegrite și brăzdate de crăpături, și spinarea lui încovoiată, și ochii lui triști deasupra feței uscate și supte, ca și întreg trupul lui slab, înalt și osos.
— Ți-e dor de ai tăi, Iahuben, așa e? îi spuse Auta, după ce se mai uită câteva clipe la vâslaș. Niciodată nu te-am întrebat câți copii ai...
— Patru! răspunse Iahuben cu mândrie. Bine că s-a încheiat cu deșertul acela blestemat și cu cârciumile din Behdet și cu tot! Mai bine-i acasă! Acum ne întoarcem în țara fericită Ta Nuter cum ai spus tu!
Vâslașul până atunci nu păruse să asculte ce vorbesc ei. Dar când auzi din gura soldatului străin cuvintele Ta Nuter, numele țării nevăzute despre care se alcătuiau în Ta Kemet cântece și se istoriseau povești, și pe care nu se gândise că o va vedea aievea vreodată, își desfăcu fălcile și printre buzele îngroșate și aspre scuipă în mare. Apoi rosti pentru sine un cuvânt pe care cei doi nu-l auziră bine sau nu-l pricepură decât atunci când biciul din mâna unui slujbaș atlant, ce tocmai trecea pe acolo, sfâșie șuierând spinarea vâslașului.
Iahuben se întoarse spre vâslaș și abia acum zări pe slujbașul de lângă ei. Voia să spună ceva și nu știa ce. Grăi la întâmplare:
— În Ta Nuter viața-i frumoasă...
Robul rome îl privi cu scârbă. Biciul nu-l potolise, parcă îl întărâtase mai mult. Auta se uită și el la acest rob și simți cum îl doare și pe el trupul, deși nebătut.
Vâslașul aruncă printre dinți:
— Poți să spui de trei ori că lupul e capră, lapte de la el tot n-ai să mulgi!
Biciul slujbașului șuieră din nou. Robul rome acum tăcut, răcorit, vâsli mai departe.
— Care-i numele tău? îl întrebă Iahuben, fără să știe nici el de ce.
Slujbașul se pregătea să plece, dar se opri.
— Ce nevoie ai tu de numele meu? Vrei să mi-l spurci în urechea ta, sau vrei să mi-l batjocorești cu limba ta? zise robul mânuindu-și vâsla cu furie, și ultimele lui cuvinte se amestecară cu alt șuierat de bici.
Iahuben simți că i se urcă sângele în obraz, dar întâlnind privirea mută a lui Auta se stăpâni și își dădu seama că ar fi făcut la fel ca robul de la vâslă dacă s-ar fi aflat în locul lui. Slujbașul răcni la vâslaș:
— Să răspunzi, scrumbie uscată, când un oștean viteaz al marelui nostru stăpân, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, vrea să știe numele tău blestemat!
Lui Iahuben îi părea acum rău de întorsătura neașteptată a lucrurilor și nu mai știa cum să le îndrepte.
Înțelegea ura omului smuls poate de lângă nevastă și copii tocmai în luna semănăturilor. Zâmbi vinovat.
Sclavul tăcu și scuipă în mare, fără să-și ia în seamă spinarea însângerată, pândită de o nouă primejdie. Biciul se năpusti iar. De astă dată curelele loviră buzele vâslașului, care n-au vrut să se deschidă pentru a răspunde la întrebare. Slujbașul clocotea de furie, și acum porni să facă ocolul punții, ca să biciuiască și pe ceilalți vâslași, spre a le aduce aminte că sunt robii Atlantidei.
Folosindu-se de prilejul de a rămâne fără urechi străine în preajmă, Auta se întoarse spre dârzul țăran și, arătându-i-l pe Iahuben, spuse cu voce blândă:
— Omul acesta nu ți-a vrut răul. A vrut numai să-ți afle numele.
Vâslașul își încleștă gura însângerată, pregătindu-se poate de altă vorbă grea, dar ochii lui întâlniră ochii lui Auta. Numai atunci mânia lui se muie. Murmură:
— Sunt Hunanupu. Iată, ai aflat ce-ai vrut să afli. Dar dacă eu te-aș fi întrebat de numele tău și nu mi-ai fi răspuns, nimeni nu te-ar fi biciuit. Acuma aș ști ce să le spun copiilor mei care mă tot întrebau ce țară este Ta Nuter și eu nu știam ce să răspund. Numai că n-or să mai aibă pe cine întreba copiii mei despre Ta Nuter.
Vâslașul își încleștă din nou fălcile și nu și le mai descleștă apoi decât de puține ori, doar ca să-și scuipe sângele scurs din buze.
Cheful de vorbă îi pierise și lui Iahuben. Nici Auta nu mai vorbi. Puntea se umpluse acum și de alți oameni decât corăbierii. Iahuben ascultă șuierăturile de bici care ocoliră puntea, apoi simți ceva necunoscut în ochi, ceva fierbinte și umed, și când își dădu seama că sunt lacrimi se întoarse rușinat cu fața spre largul mării. Numai Auta văzu, dar de față cu slujbașii regești nu îndrăzni să-i pună mâna pe umăr. Încercă totuși să-l mângâie altfel. Îi spuse încet, ca să nu fie auzit de alții:
— Nu te amărî, nu ești tu vinovat.
— Dar cine? L-a biciuit numai din pricina mea, am văzut! Crezi că eu nu știu că nu-i ușor să-ți lași copiii flămânzi și să fii rob la alții? Trebuia să nu-l mai întreb și cum îl cheamă. Rămânea cu necazul lui și nu-i mai jupuia și pielea!...
— Nu-i vina ta! mai spuse o dată Auta. Vinovată e Atlantida care nu se mai satură de robi.
— La urma urmei, așa e cum spui tu! zise Iahuben. Mă gândesc că robul acela care a zis că-l cheamă Hunanupu o fi fost țăran ca acei care cântau pe câmp când am plecat noi. Își ducea și el viața în liniște și noi l-am luat de lângă ai lui.
Auta zâmbi amar:
— Asta nu-i chiar așa. Viața lui era tot atât de liniștită ca a omului peste trupul căruia s-a culcat leul să doarmă. Crezi că țăranii din Ta Kemet nu mai cântă? Cântă și de necaz. Și tu singur ai spus că unele cântece mint.
— Ai dreptate. Și cât pământ au ca să se hrănească?
— Dacă s-ar hrăni numai ei și nu le-ar lua jumătate stăpânul ținutului și un sfert slujbașii, tot nu le-ar ajunge. Muncesc din greu și abia se întorc acasă la căderea nopții, istoviți, că trebuie să și plece îndărăt pe câmp. Și asta când e bine! Dar gândește-te că uneori apa din Hapi nu se ridică atât cât trebuie și ogorul nu mai are mâl, e uscat! Nu toți au putere să-și facă șanțuri pentru scurgerea apei. Sau dacă înainte de seceriș vin lăcustele?
Iahuben oftă:
— Și ce se întâmplă atunci cu țăranii aceia?
— Se mută fiecare cu toți ai lui în Țara Morților.
— Atunci poate că-i mai bine așa. Cel puțin robii, în Atlantida, au hrană în fiecare zi.
— O mână de mâncare și o stâncă pe umeri... O mână de hrană și un sac de bice... Și copiii rămași departe, singuri, ca și orfani. Auzi, Iahuben, tu umbli să cucerești țări și robi și stai numai câteva luni departe de copiii tăi cărora le aduci prăzi... Iar acest Hunanupu pe ai lui n-o să-i mai vadă niciodată.
Auta își ridică obrazul spre vânt. Vântul își schimbase drumul. Era mai umed și bătea acum din față. Păsări grase țipând ascuțit se încrucișau acum în zboruri sălbatice peste fața mării.
— Cred că vine furtună...
Auta murmură, fără să-și ia fața de la vânt. Dar ajutorul de sutaș nu-i răspunse. Avea mintea prea răvășită ca să-l mai fi putut auzi. Nu trecu însă mult și simți că nu mai poate trage aer pe nări. Deschise gura larg, însă nici gura nu mai putu prinde văzduhul. Se uită la ceilalți. Auta stătea nemișcat. Câțiva dintre slujbași intraseră în pântecul navei, sub punte. Corabia era destul de adâncă, totuși apa aceasta, până adineauri liniștită, se zvârcolea acum și arunca nava de pe un val pe altul ca pe un pai. Acum vântul ridica înalte valuri albe din marea care se făcuse neagră. Începu o ploaie, parcă Zeul Cerului s-ar fi mâniat pe Zeul Apelor și l-ar fi bătut cu zeci de mii de curele ude. Celelalte corăbii atlante nu se mai zăreau, nici cele din față, nici cele dindărăt. Oamenii se apucau de ce puteau, ca să nu-i măture valurile de pe punte. Era ziuă, dar era aproape întuneric. Iahuben simți un gol în stomac și parcă toate măruntaiele stăteau gata să-i năvălească afară, pe gură. Auta se ținea de gardul punții, iar Iahuben apucase cu mâna marginea locașului vâslei, stând într-un genunchi. Lângă ei, robul Hunanupu se încorda din răsputeri să vâslească. Meșterul pânzei poruncise vâslașilor să se lupte cu apele, ca să nu se abată corabia din drum. Pânza fusese strânsă. Vâsla lungă de șase coți sau lovea în gol, sau era izbită îndărăt de câte un talaz.
— Dacă eram pe o corabie din Ta Kemet, ne chema Osiris al lor în Țara Morților! strigă Auta ca să poată fi auzit de Iahuben, de la doi pași depărtare. Afară de Iahuben, nu-l auzi nimeni.
O izbitură înfundată și un geamăt scurt îl făcură pe Iahuben să se uite repede în locașul vâslașului din marginea punții. Hunanupu zăcea prăbușit într-o parte și tâmpla dreaptă îi era mânjită de sânge. Valurile i-o spălau unul după altul, dar sângele se ivea mereu la loc. Atunci Iahuben, cu ochii îngroziți, îl căută pe Auta, dar nu-l zări decât lângă catargul pânzei strânse, unde îl aruncase un val. Iahuben se întoarse atunci spre Hunanupu. Stătu în cumpănă o clipă, se uită în jur dacă nu-i vede nimeni, dar acum fiecare ins abia dacă mai putea să-și aibă grija sa. Într-o clipită, ajutorul de sutaș își sfâșie cămașa și se repezi spre vâslaș. Din lăcașul vâslei nu mai putea să cadă în mare, dar valurile pătrundeau și din margine și de sus și îl băteau fără încetare. De nu s-ar fi ținut cu o mână de trunchiul în care se legăna vâsla părăsită, s-ar fi izbit cu capul de pereții groși de bârne. Cu cealaltă mână, ajutându-se de pieptul său și de dinți, Iahuben înfășură strâns în jurul capului acestui nenorocit vâslaș pânza sfâșiată din cămașă. Îl trase pe Hunanupu la o parte și începu să vâslească el. Marea neagră urla. Din ea se ridicase un stâlp de apă neagră cu creștetul înspumat care venea amenințător spre corabie. O clipă, Iahuben lăsă vâsla din mâini și privi cu spaimă. Niciodată nu întâlnise furtuni așa de mari în scurtele lui călătorii pe mare. „Asta e moartea!” se gândi el. Apoi vâsli mai departe. Știa că vâslind i se va liniști stomacul și gândurile la moarte se vor îndepărta. Dar stâlpul de apă înalt de cel puțin o sută de coți trecu pe lângă corabia lor fără să se spargă.
Și deodată apele se liniștiră. Vântul se înmuie. Pe întinderea mării unduită de valuri mici și din nou aproape albastră, se făcuse lumină. În stânga, la miazăzi, țărmul ținuturilor cu nisipuri, de unde plecaseră, se zărea aproape. În față, se legănau una după alta corăbiile atlante. Departe, la orizont, se puteau desluși cei doi stâlpi puternici de piatră ai zeului hananeilor Melkart, tăiați din niște munți pe cele două țărmuri dimpotrivă, care strâmtau această mare și deschideau apoi drum spre Marea Atlantică.
Iahuben se uită la sclavul Hunanupu. Acesta se trezise din leșin și-l privea cu uimire. Ajutorul de sutaș scoase din sacul său un pumn de curmale și o turtă de grâu și i le dădu. Sclavul îl privi din nou cu privirea aceea uimită, apoi înșfacă darul și începu să mănânce grăbit. Sângele închegat de pe pânza cu care îi era legat capul fusese spălat de valuri și numai o pată roșiatică aducea aminte de izbitură. Dar scurgerea sângelui se oprise; capul nu era spart. Iahuben se uită la sclav, apoi la vâslă, apoi din nou la sclav. Vâslea ca și până acum. Deodată, ochii i se luminară. Privi țărmul apropiat. Se uită la celelalte corăbii, care erau departe. Se ridică puțin și cuprinse puntea în priviri. Pe punte nu era, aici lângă ei, încă nimeni. Slujbașii regești se mai ascundeau sub punte, în pântecul navei.
Iahuben se aplecă spre sclav și-l întrebă:
— Ți-au venit puterile la loc?
Hunanupu, care sfârșise de mâncat, se ridică din colțul său, vrând să ia vâsla. Era înzdrăvenit. Se uită la militarul atlant cu recunoștință:
— N-aș fi crezut să faci asta... Dar tot mai bine mă lăsai să pier! și așteptă să se așeze pe locul său, ca să vâslească. Dar Iahuben nu se sculă. Câteva clipe vâslind din greu numai cu o mână, își trase cuțitul de la brâu și tăie frânghia cu care era legat sclavul de corabie. Apoi spuse încet, aproape în șoaptă:
— Acuma fugi!
Sclavul se uită la el nedumerit. Dar ochii lui Iahuben, neașteptat de plini de înțeles și de frățești, spuseră mai mult decât gura lui. Acum, sclavul pricepu. Se strecură cu greu prin gaura lăsată pentru mișcarea vâslei (era atât de subțire, încât se putu strecura), apoi se aruncă în mare. Apa îl înghiți. Iahuben îl urmări îngrijorat, însă puțin mai târziu, la vreo cincizeci de pași, îi zări capul ieșind din apă: țăranul Hunanupu înota spre țărm.
Acum marea se liniștise de tot. Un slujbaș regesc ocolea puntea să vadă dacă totul era așa cum a fost. Când ajunse la Iahuben, rămase cu gura căscată:
— Ce faci aici? Iahuben zâmbi șiret:
— Vâslesc, nu vezi!
— Dar sclavul unde-i? Ce, tu ești vâslaș? Unde-i sclavul?
— L-a smuls un val cu frânghie cu tot și l-a aruncat în mare, spuse Iahuben. Ce mă întrebi pe mine? S-o fi înecat!
Slujbașul își schimbă greutatea de pe un picior pe altul.
— Și de ce ai vâslit tu?
— Ce întrebare neroadă! Cum era să las vâsla singură, dacă m-am întâmplat pe-aici și n-am văzut nici un vâslaș. Tu de ce ai stat ascuns și n-ai venit să schimbi vâslașul dacă acela s-a înecat!
Slujbașul se întoarse și plecă, știind din viața lui lungă și încercată că nu era bine să se ia la harță cu un proaspăt ajutor de sutaș. După câteva clipe veni cu alt rob, căruia îi legă mijlocul cu o frânghie nouă.
Iahuben ieși pe punte. Se uită în jur și trase adânc în piept aerul mării. Îl văzu pe Auta în față, nemișcat, privind zarea. Vru să se îndrepte spre el, să-i spună ce se întâmplase. Dar după câțiva pași se răzgândi și se întoarse. Începu să cânte un cântec din țara Ta Kemet, cu gândul dus însă la țara Ta Nuter.
În nopțile care au urmat, privi alături de Auta steaua necunoscută care se mutase mai spre răsărit. Îi vorbi despre călătoria făcută și despre copiii săi, dar despre fostul vâslaș Hunanupu nu-i pomeni nici un cuvânt.
Auta băgă de seamă numai că ajutorul de sutaș părea peste măsură de mulțumit, și crezu că prietenul său e mulțumit pentru înălțarea în rangurile oastei, sau pentru că scăpase cu viață din marea încercare a furtunii și se apropia de țara lui. Și nici nu se mai gândi apoi la asta, căci acum era străbătut de alte gânduri, de niște gânduri care-i mai veniseră în călătoriile lui pe mări, dar nicicând așa de sâcâitoare ca de astă dată.
Sclavul Auta privea zarea mării liniștite. Vedea cum îndepărtatele corăbii din față, înainte de a se topi cu totul în zare, își pierd întâi partea de jos și numai după aceea pânza. În schimb, dacă se uita îndărăt, către ultimele corăbii din lungul lor șir, băga de seamă că fiecăreia pe rând i se ivește întâi pânza și apoi se vede toată corabia.
Era încă o taină pe care Auta ar fi vrut s-o dezlege și nu putea. Noaptea îl tulbura steaua nouă și ciudată, ziua ridicarea și căderea corăbiilor în zări.
Șirul de corăbii, rămas numai fără două din ele, sparte de valuri, mai fu zbătut de furtuni ușoare. Șirul de corăbii pluti și pe marea liniștită ca lacurile din munții Atlantidei. Șirul de corăbii grele trecu prin strâmtoarea din stâlpi de piatră rămași de la zeul Melkart, unde aproape că se lovesc frunte de frunte țărmul țării de miazănoapte, care se spune că nu are decât câmpii cu neguri nesfârșite, și țărmul țării de miazăzi, pe care o cunoșteau aproape toți cei ce pluteau acum în acest șir lung de corăbii. Apoi, șirul de corăbii pluti spre miazăzi, pe Marea Atlantică.
Unele corăbii cu sclavi se opriră la țărmul Muntelui de Foc din răsăritul Atlantidei, ca să lase acolo un număr din robii aduși; altele se opriră la munții din miazăzi pentru a coborî pe țărm pe ceilalți robi. Apoi corăbiile cu soldați și slujbași regești și cu averile jefuite plutiră mai departe cotind iarăși spre miazănoapte, ca să intre în larga mare liniștită care scobea pe dinăuntru pământul țării, lărgindu-se treptat ca o creastă de cocoș.


CAPITOLUL X



Călare pe un asin și însoțit de un soldat pe alt asin, Auta urca drumul șerpuit al Muntelui Vulturilor, așezat în partea cea mai de miazănoapte a Atlantidei, într-un șir de nouă munți, dintre care acesta era cel mai înalt. La stânga Muntelui Vulturilor, peste o vale nu prea adâncă era altul, înfățișându-se pe alocuri verde, pe alocuri stâncos. Pieziș, către jumătatea arcului dintre miazănoapte și răsărit, se zărea aburind un munte rotund și pieptos, mai puțin înalt, iar departe spre zarea răsăriteană se contopea cu albăstrimile cerești al treilea munte, lung și crestat ca un pieptene. Mai spre miazăzi, numai ochii buni puteau desluși, dacă le cunoșteau dinainte, trei piscuri scunde așezate în triunghi. Iar întorcând privirea pe dunga dintre miazănoapte și apus a orizontului, puteai zări cum tremură în depărtări alți doi munți, unul vânăt, altul albicios. Cel dintâi era un munte mai mare, bogat în flori, pe celălalt, pipernicit, mai mult o stâncă golașă, Auta își aducea aminte că a văzut foarte mulți corbi. De aceea i se și spunea Muntele Corbilor. Erau încă doi munți, spre miazănoapte, care nu se vedeau decât din piscul Muntelui Vulturilor, numit Piscul Sfânt, dar până acolo Auta mai avea mult de mers. Până la poale, el și soldatul urcaseră cu luntrea pe cursul Râului Rece, iar de acolo înainte au luat asini.
Soldatul care-l însoțea era un om în pragul bătrâneții, un ins tăcut. Înalt ca toți atlanții, mai înalt chiar decât mulți atlanți (avea, fără o palmă sau două, patru coți) și bineînțeles decât Auta, soldatul acesta mergea îngândurat, legănându-se pe măgarul prea mic pentru el și nu se uita nicăieri, numai la cărarea pe care călca măgarul. Auta îl urmări un răstimp cu coada ochiului, apoi nu se mai uită și zâmbi. În cea din urmă călătorie ochii săi se obișnuiseră să vadă mulți oameni scunzi. Mai ales răsăritenii din Șumer sau Akkad, sau mărunții hananei nu le ajungeau atlanților mijlocii nici măcar până la umăr. Iar acum ochii îi erau tulburați de înălțimea de prăjină a acestui soldat, care i se părea caraghios.
Soldatul nici măcar nu i-a spus cum îl cheamă, și nici Auta nu l-a întrebat. Asinul îl ducea pe soldat alene și călărețul, scoțându-și coiful, ca să-i intre vântul munților în păr, părea că nici nu bagă în seamă zornăitul necontenit și leneș al sabiei sale lovită de scut în pasul măgarului. Fața îl arăta îngândurat, dar omul pesemne că nu se gândea la nimic.
Drumul spre Piscul Sfânt era greu și lung, de la poale până în pisc aveau de mers călare două zile. Iar acum ajunseseră de-abia la jumătatea drumului. Lăsaseră în urmă pădurile și tufărișurile de laur. Acum muntele era îmbrăcat în pajiști verzi pline de mii de pete albe: oile. În lătrat de câini ciobănești se lăsa amurgul și le dădea de știre asupra locului de popas.
Se opriră la un sălaș de păstori. Soldatul mâncă senin, neprivind nicăieri, negândindu-se la nimic. Încă mestecând, se duse sub acoperământul de bârne și învelindu-se cu o manta ciobănească adormi într-o clipă. Păstorii aveau încă multe griji înainte de somn. Auta privi un timp laptele gălbui care se aduna în șiștarele de pământ ars, apoi ochii lui rătăciră pe cer. Somnul i-l alunga nerăbdarea de a ajunge mai repede pe creasta muntelui, în palatul Marelui Preot. Dar mai era o zi.
În timpul zilei care se sfârșea, nerăbdarea scăzuse, înlocuită în parte de tristețea despărțirii, poate pe totdeauna, de cei doi prieteni buni câștigați în locuri străine.
Acum, Iahuben își făcea fără îndoială meseria în cazărmi, iar Mai-Baka fusese dus la peșteri ca să învețe meșteșugul de a clădi ziduri de oraș sau palate.
Auta stătea țintuit în nesomn de ciudata stea coborâtă pe zarea dintre miazăzi și răsărit și privea pierdut cerul nopții atlante. Noaptea era plăcută, călduță, cu aer clar de munte înalt și cu miros zdravăn de iarbă înrourată.
Totul era cum a fost totdeauna în această Atlantidă cu care sclavul negru se obișnuise mai mult decât cu țara unde l-a ars soarele la începutul vieții. Numai ciudata stea nouă nu i-o mai arătase până acum niciodată cerul atlant. Chiar învelindu-se, târziu, cu pătura de lână, înainte de a-și muta viața din afară înăuntru, în clipele de așteptare a somnului, Auta nu se mai gândea decât la steaua aceea. Și era nerăbdător să stea în sfârșit de vorbă cu Marele Preot, care ajunsese acum pentru el cea din urmă nădejde a dezlegării tainei din cer...
După un somn adânc de om sănătos, Auta ieși în zori din baraca de bârne. Dimineața își ridica tocmai atunci aburii din prăpăstii. Munții se vedeau frumoși peste zări, albaștri și scunzi. Cei mai depărtați păreau nori.
Sclavul își scutură amorțeala și se duse la izvorul rece. Asinii rumegau. Soldatul încă dormea, aici nefiind trâmbiță. Auta privi muntele în sus, unde printre stâncile golașe se pierdeau cărări. Vârful muntelui nu se zărea de după nori. Apoi coborî ochii, simțindu-se privit de cineva. La câțiva pași se oprise un copil de păstor și se uita la omul negru, măsurându-l cu niște ochi măriți de curiozitate și frică. Auta făcu un pas spre copil, dar copilul vru să fugă și, dacă sclavul n-ar fi zâmbit și ochii lui n-ar fi fost atâta de calzi și blajini, poate că băiețelul ar fi fugit înspăimântat spre ai săi. Auta înțelese teama copilului și se opri, lăsându-se ușor pe genunchii îndoiți. Așezat așa, nu mai părea înspăimântător.
— Tu nu te joci? îl întrebă cu blândețe sclavul. Atunci zâmbi și copilul și scoase de după o tufă o bilă netedă de piatră.
— Cine a făcut-o? îl întrebă Auta. Sau ai făcut-o tu... Copilul îi întinse bila, prea grea pentru mânuțele lui:
era mult mai mare decât pumnul unui bărbat.
— N-ai făcut-o tu? întrebă sclavul din nou și luă bila. Copilul îl privea îngrijorat, neîndrăznind să vorbească.
— Hai să ne jucăm! strigă Auta cu glas vesel.
Un păstor se oprise la câțiva pași de el și-i urmărea cu un surâs. Copilul îl văzu și atunci îngrijorarea îi pieri. Zise numaidecât, arătând cu mâna spre păstor:
— El a făcut-o. El e fratele meu!
Auta rostogoli bila prin iarbă și strigă:
— Prinde-o!
Copilul alergă după bilă și apucând-o cu mâinile i-o aduse. Acum nu-i mai fu frică de omul negru. Îl cercetă mai atent. Deodată întrebă:
— De ce ești tu așa de negru?
Auta începu să râdă:
— În țara unde am fost când eram ca tine soarele ardea prea tare... El m-a înnegrit!
Copilul nu pricepu. Se uită spre răsărit, la soarele care se ridica deasupra munților, apoi se uită din nou la Auta. Sclavul începu iar să râdă. Copilului i se părea straniu și nefiresc nu numai trupul negru al omului străin, dar și glasul lui gros în care putea recunoaște și bubuitul tunetului, așa de des în acești munți, dar și ceva ce parcă semăna cu sunetul pe care-l scot ciobanii bătând cu bățul într-o bucată de aramă atârnată de grinzi, când se adună la cină. Ciobanii aveau glasuri puternice, dar nici când cântau glasurile lor nu răsunau ca al acestui om.
— Tu știi să cânți? îl întrebă copilul.
— Știu! Vrei să-ți cânt ceva?
— Da!
Copilul lăsă bila în iarbă și, cu degetul între buze, îl privi iarăși pe omul negru.
Auta îi cântă un cântec scurt despre soare. Cântecul suna în urechile copilului mai straniu decât tot ce auzise până atunci. De multe ori, vocea omului negru se rupea, cădea mută într-o clipă spre sunete mai groase și iar se ridica, încet. Alteori vocea cântecului tăcea, și altă voce, parcă a altui om chiar dacă ieșită din aceeași gură, șuiera scurt ca vântul puternic sau bătea ca apa care cade din stânci, și numaidecât cealaltă voce, groasă și grea, își reîncepea urcușurile și căderile. Ieșiseră câțiva păstori și, lăsându-și munca, ascultau în tăcere. Deodată, cântecul se frânse tocmai când părea că începe din nou.
— Nu mai cânți? întrebă copilul.
— Cântecul s-a sfârșit.
Copilul își căută bila. O găsi și câteva clipe se jucă rostogolind-o prin iarbă, apoi se apropie de Auta care ședea și acum tot cu genunchii strânși dedesubt și-i zise repede:
— Tot nu mi-ai spus de ce ești negru.
— Ți-am spus, poate tu n-ai înțeles... N-ai văzut cum se face un lemn alb dacă-l ții în foc?
— Roșu, spuse copilul bucuros că poate să răspundă.
— Da, roșu... dar dacă-l scoți și-l lași mai departe de foc și îl stingi?
Copilul îl privi speriat:
— Tu ai fost în foc... și te-ai stins? Auta începu să râdă:
— Ai înțeles, dar nu tot. Și soarele arde ca focul, dar altfel. Soarele m-a făcut negru.
Copilul își luă bila, se așeză în iarbă și o puse pe genunchii ridicați. Între timp, ieșise soldatul din culcușul său și se spăla la izvor.
— Hai să ne jucăm altfel! zise copilul.
Auta văzu că era timpul de plecare, dar nu se îndură să-și părăsească micul prieten.
— Cum vrei să ne jucăm altfel?
— Uite cum: eu am să ridic în spatele pietrei mele un deget... sau am să ridic două degete. Tu n-ai să le vezi, și trebuie să ghicești câte degete am ridicat. Ai să poți ghici?
— Nu știu, să văd. Hai să ne jucăm așa cum spui. Copilul ridică bila cu genunchii și-și ascunse mâna după ea.
— Câte degete am ridicat?
— Două!
— Ba nu, n-ai ghicit! Am ridicat numai unul!
Și râzând foarte mulțumit, copilul își înălță ușor degetul, lăsându-l să alunece în sus pe sfera netedă. I se văzu întâi unghia. Apoi încheietura, după aceea degetul tot și în sfârșit mâna întreagă. Se pregătea să repete jocul, dar se opri deodată speriat. Omul negru nu mai râdea ca adineauri și se uita la mânuța de pe bila de piatră cu niște ochi holbați care pe copil îl înspăimântară. Amuți cu totul. Apoi își luă repede bila și împiedicându-se în iarbă fugi spre păstori.
Dar Auta nu-l mai vedea, se întorsese spre răsărit și privea soarele și munții.
Păstorii își vedeau de munca lor. Soldatul își luase armele și-și așezase desagii pe măgar, iar acum îl striga pe sclav să pornească la drum. Sclavul se sculă, ca în vis, și se duse să-și pregătească asinul.
Pe drum nu mai privi ca până atunci tufele și stâncile, nu se mai aplecă să culeagă flori. Se uita numai către zări. Dar soldatul nu-l băgă în seamă; el își urma ca și în ajun mersul pe jumătate adormit în legănarea liniștitului asin.
Înaintau în pasul modest al măgarilor și nu schimbau nici o vorbă. Auta nu se mirase nici în întâia parte a drumului de firea acestui soldat. În armata atlantă erau mulți la fel. Nu-l smulgea nimic din tăcerea lui și era în toate privințele soldatul bun al regelui atlant, făcând tot ce i se poruncea să facă, murind dacă trebuia să moară sau omorând pe alții când i se cerea să ucidă, fără ca vreodată dorința lui de a ști să fie ațâțată de vreun lucru din jur. Poate că nici n-avea dorință de a ști. Iar în această a doua parte a drumului lor, Auta nu se mai uita deloc la soldatul care călărea ca un stâlp de lemn pe măgărușul scund și-și târa picioarele, prea lungi, prin ierburi și pietre. Acest soldat nu era Iahuben.
De la o vreme muntele se schimbă. Scurt timp trecură prin nori sau ceață, apoi piscul se ridică gol în scăldătoarea soarelui, sub cerul curat. Nu mai era cald. Soarele cobora spre apus, amestecându-și ultimele raze cu boarea munților. Dese izvoare țâșnind de sub pietre își cântau cântecul din fluier de argint sau din fluier de trestie, iar din cuiburi atârnate de stânci zburau vulturi. Drumul se încheia sus, departe, pe un podiș adunat la jumătatea piscului între umerii de stâncă aspră, unde sclipea oricalcul și se răspândea în lumini galbene aurul unui mare palat. Deasupra întregii priveliști, ieșea din Piscul Sfânt, ca întotdeauna, un cârlionț tremurător de fum care apoi se destrăma în cer.
Ochii lui Auta străluciră, revăzând palatul. Ochii lui spuneau, pentru cine s-ar fi putut uita atunci în ei, că înăuntru arde o bucurie nerăbdătoare. Oricui dintre sclavii Atlantidei i s-ar fi părut stranie bucuria lui, fiindcă nimeni nu era mai nefericit decât în clipa când trebuia să intre din nou în casa stăpânului. Bucuria lui Auta avea însă cu totul alte pricini.
Drumul era acuma larg, șerpuind ca urcușul să fie mai dulce, și împodobit cu tufe și cu arbori care rămân totdeauna verzi. La stânga drumului curgea în puhoi puternic, împroșcând stropi și curcubee, un râu cu apă rece. În dreapta săreau spume și clăbuci de abur pe treptele de bolovani, din apa unui râu fierbinte. Amândouă râurile ocoleau trunchiul muntelui puternic și se depărtau unul de altul, îmbogățindu-și apele, ca să se apropie apoi iarăși în fața Marelui Oraș, înainte de a se vărsa în mare. Dincolo de malurile acestor râuri, până la palatul sclipitor, se ridicau pe grumajii muntelui grădini cu toate florile și toți pomii pe care putea să-i adăpostească pământul Atlantidei, îngrijite zi și noapte de zeci de grădinari.
La vreo sută de pași de podiș, Auta descălecă. De aici încolo drumul era făcut din trepte șlefuite de granit, între parapete de marmură trandafirie. Sclavul merse acum singur. Sandalele lui loviră cu sunet plăcut uriașele lespezi. Le privea, cu toate că de atâtea ori le mai văzuse.
Un zid de marmură neagră înconjura curtea palatului. Muchea zidului, sus, era îmbrăcată în plăci de argint. Palatul era larg, rotund din față, în spate drept, arătând de sus asemenea unei jumătăți de cerc. Îl țineau temelii mari de granit care, cât ieșeau de aproape cinci colți deasupra pământului, erau învelite în foi mari de aramă bătută, având la depărtări egale semnul soarelui încrustat din argint și oricalc. Zidurile palatului erau de marmură albă. Aici nu mai erau podoabe, luciul marmurei albe se înfățișa curat, și numai streașina se sprijinea pe un șir de statui cât omul de înalte turnate unele în aur, altele în argint. Acoperișul neted și rotund, învelit în solzi de fildeș, sclipea odihnitor pentru ochi la lumina soarelui, în oricare ceas al zilei. În nopțile cu lună, Auta știa cât era de fermecător acest acoperiș.
Spre laturile palatului, mult mai îndărăt și acoperite cu pâlcuri de copaci înfrunziți, se întindeau șiruri de clădiri scunde și cenușii, din granit cioplit, cu acoperișuri drepte din plăci de bronz. Printre arborii din dreapta se zăreau mișunând soldați. Dincolo, în stânga, nu era nimeni; acolo, numai noaptea târziu se întorceau de la muncile grele oameni uscați, slabi, încovoiați, cu pielea neagră, galbenă sau roșie. Acolo, în casa robilor, stătuse Auta câteva luni până când o întâmplare dintre cele mai rare l-a adus în casa Marelui Preot. Odată, acest adevărat stăpân al Atlantidei de care și regele se temea, apăsat prea mult de singurătatea sa de bătrân înțelept fără soții și fără odrasle, a vrut să se desfăteze ca un copil și a intrat în casa robilor încremeniți în fața lui și le-a pus zece întrebări năstrușnice. Vrând să glumească mai mult cu sine decât cu ei, de urât, le-a spus că pe acela care-i va răspunde măcar la jumătate din ele îl va aduce slujitor în palat, iar dacă vreunul ar izbuti să cunoască toate răspunsurile îl va înfia. Întrebările nu erau grele, dar încurcate. Cea din urmă suna așa: cum este lumea? Mulți cutezară, dar nu i-au plăcut răspunsurile nimănui. Robii îndrăzneți s-au ales cu bice. Numai robul negru Auta dădu răspunsuri care plăcură puternicului stăpân. Întrebat cum este lumea, robul a răspuns: „Cum vrem s-o vedem!” De la început luându-l la sine din glumă, în cele din urmă Marele Preot îl păstră și îl îndrăgi. Toată lumea în Marele Oraș și în toată țara vorbea ca de o țicneală, dar vorbea numai în șoaptă, chiar și regele, puterea Marelui Preot fiind nemăsurată și fiind mânuită de o înțelepciune și o cunoaștere a deprinderilor și firii omenești cu care nu se putea lăuda nimeni.
Aducându-și aminte de această întâmplare, la urma urmei hazlie, Auta râse în sine și ridicându-se pe ultima treaptă de sus trecu pe sub arcul de marmură al porții palatului. Intră într-o sală rotundă pardosită cu lespezi pătrate, albe și negre, și înconjurată de stâlpi negri și albi. După stâlpii din fund se ridicau treptele unei scări de piatră verde.
Auta urcă acea scară și ajunse într-o sală lungă unde pereții aveau până la sfertul înălțimii trei rânduri de rafturi pline de vase rotunde și înalte de argint, în care se aflau sulurile de papirus ale cărților. Lângă o fereastră luminată încă de soarele care asfințea, un bătrân înalt, cu capul ras și cu fața netedă și roșie, ședea într-un jilț larg de abanos și își rezema picioarele, încălțate cu sandale țesute din fire de aur și cu legături de mătase, pe o pernă pe care era cusut din mărgele de aur chipul soarelui, cu razele lui. Alături stătea o măsuță din același lemn negru, cu unelte de scris și foi de papirus curate. Marele Preot al Atlantidei, știutorul tuturor celor văzute și al celor nevăzute, citea.
La câțiva pași de el, Auta, îngenunchind, își lipi fruntea de marmura rece a pardoselii și rămase astfel, tăcut și nemișcat, un oarecare răstimp.
Marele Preot citea cu multă luare aminte, totuși i se păru că auzise un foșnet și-și ridică privirea rotindu-și-o prin încăpere. Abia atunci îl zări pe sclav. Lăsă sulul și-i făcu semn cu mâna.
— Scoală-te, Auta! îi zise blajin. Spune-mi despre călătoria ta.
Auta sărută întâi legătura de mătase a sandalei Marelui Preot, prinsă în copci de diamant, apoi se ridică și veni lângă jilț. La un semn al bătrânului, se așeză pe o blană de leopard pe lângă măsuță. Marele Preot îi cercetă ochii. În ochii sclavului, în mijlocul fiecărui iris, juca o luminiță ciudată. Nu mai văzuse această luminiță și îl întrebă:
— Să-mi spui ce se petrece în tine!
Auta tresări, deși era deprins să fie descusut de privirea bătrânului, căruia nu-i scăpa nimic. Dar era bucuros că poate în sfârșit să se descarce:
— Am așteptat mult timp. Numai tu, strălucitorul meu stăpân, poți să înțelegi neliniștea mea pe care n-o înțeleg nici eu.
Marele Preot lovi într-un glob de argint care atârna pe un fir de mătase ținut de mâna unei mici statui a unui zeu. Globul de argint sună prelung și îndată se ivi în ușă un slujitor și în genunchi așteptă porunca stăpânului. Bătrânul zise:
— Până când nu voi suna iarăși, nu intră nimeni aici, oricine ar fi.
Slujitorul atinse cu fruntea marmura pardoselii, se sculă și ieși închizând ușa ușor.
Marele Preot se așeză mai bine în jilțul său și își puse o mână pe umărul sclavului:
— Spune mai departe Auta. Te ascult.


CAPITOLUL XI



Puarem era din ce în ce mai mulțumit de Iahuben, care se dovedise un soldat bun și nu lăsa neîndeplinită nici o poruncă militară, oricât de grea. De aceea îl și făcuse ajutor de sutaș la plecarea din Ta Kemet. Dar meritele lui Iahuben crescuseră în ochii marii căpetenii, fără să-și fi dat seama nici unul nici altul, mai ales de când disprețul lui Puarem îl coborâse tot mai jos pe Auta. Acest dispreț se amestecase cu ura. Cum Puarem nu putea să judece oamenii și lucrurile decât prin asemuire și numai când erau aproape, când cineva i se părea mai rău decât fusese, altcineva trebuia să i se pară negreșit mai bun.
Astfel ajunse Iahuben sutaș.
Acum nici nu mai stătea în cazărmi, căci Puarem îl făcu răspunzător peste o sută de soldați din paza palatului regelui Atlantidei. Fiind sutaș, căpătă o căsuță la marginea Marelui Oraș, în mahalaua sutașilor și a strângătorilor de biruri, și îi aduse acolo pe ai săi. Căsuța fusese clădită de alt sutaș, mort cu câteva luni înainte în luptele din Ta Kemet. Iahuben nu știa că nevasta și copiii mortului, nemaifiind ai cuiva, au fost alungați.
Grijile proaspătului sutaș se înmulțiră, dar și plăcerea cinstei ce i s-a făcut. Nu se mai gândea la nimic altceva, numai de Auta îi era din când în când dor.
Zilele treceau repede de când se întorsese în țară. Auta, după socotelile lui Iahuben, trebuia să fi ajuns la Piscul Sfânt. Dar nădejdea sutașului de a-l mai vedea era firavă, fiindcă nici Auta nu cobora în orașul regesc decât foarte rar, nici Iahuben nu mai avea cum să ajungă pe Muntele Vulturilor.
Stătea de trei zile alături de palatul pe care niciodată nu-l văzuse până atunci de aproape. În cele două dintâi, fu peste măsură de mulțumit să privească uluitoarea frumusețe pe care nimeni, în nici o tară a lumii, nu și-o putea măcar închipui.
Când, cu câteva zile înainte, corăbiile atlante au intrat în limanul Marelui Oraș, Iahuben și-a simțit pieptul umplându-i-se de mireasma țării lui. A coborât laolaltă cu toți călătorii pe țărm, în gălăgia atât de bine cunoscută. Mii de sclavi cărau saci de grâu și de orz, saci cu fructe arămii și rotunde cu miezul zemos, răcoritor și înmiresmat, saci cu tigve păroase culese din pomii de miazăzi ai Atlantidei, pe care dacă le spărgeai te puteai desfăta cu parfumul plăcut și cu gustul neasemuit de bun al miezului moale, ca și al sucului pe care-l sorbeai ca pe o licoare dumnezeiască. Alți sclavi, îndoiți din șale, duceau în spinările lor trunchiuri de copaci, lespezi șlefuite de piatră cenușie și galbenă sau de marmură, coșuri mari, pline cu colți de fildeș, coșuri cu pește și atâtea alte poveri câte nu se pot ține minte și număra. În fiecare zi din corăbii coborau slujbași și soldați, mânând turme de tauri și vaci sau cete de robi proaspăt aduși din țările depărtate. Alți slujbași sau sclavi mânau spre corăbii turme de oi. Bătrâne femei atlante, din sărăcime, umblau prin mulțimea de oameni și își lăudau în gura mare plăcintele sau turtele cu miere ce le aveau de vânzare. Erau în larma și în înghesuiala obștească și altfel de oameni, mai scunzi, cu fața mai albă, unii cu bărbi negre, dar iuți și guralivi, care alergau de la o corabie la alta, strigând, lăudându-se sau văicărindu-se, până când își ajungeau ținta; și atunci încărcau în scurtele și adâncile lor corăbii câte un număr de robi pentru care plăteau chiar acolo pe loc fie bucăți mici de piatră sclipind cu mii de fețe, atât de prețuite de bogații stăpâni ai Atlantidei, fie burdufuri cu vin auriu și tare, stors din strugurii de la capătul de răsărit al Mării dintre Pământuri.
Intrând din liniștea mării în această larmă, Iahuben a pășit pe țărm bucuros că picioarele lui pipăie iar pulberea pământului țării. A trecut prin mulțimea pestriță, s-a rânduit în șirul armatei și a pornit spre cazărmi.
Seara, unul dintre căpitani l-a chemat la sine și i-a dat vestea mărinimiei strălucitorului Puarem. A doua zi, sutașul Iahuben era pe zidul palatului.
Acest palat uriaș cu câteva sute de încăperi se afla așezat pe o colină rotundă din mijlocul unei mari câmpii pe care era împrăștiat orașul celei dintâi dintre cele zece țări alcătuitoare ale Atlantidei, ascultând toate de regele atlant. De pe zidurile late de câte zece pași, pe coama cărora stăteau străjile, Iahuben privi cu nesaț în primele două zile întinderile sclipind la soare în câteva culori ale străzilor largi, cu case zidite din bucăți drepte de piatră neagră și albă sau albă și roșie, unele acoperite cu bârne dese lipite cu smoală, altele învelite cu plăci de cositor sau cu tăblii de aramă ciocănită. De jur împrejurul orașului, luându-și apa din mare, făcea ocol rotund un canal lat de cinci sute de pași, astfel că orice corabie putea să înconjoare Marele Oraș, ieșind din mare și întorcându-se în ea. Pe malul dinăuntru al canalului se ridica un zid cât statura a doi oameni, îmbrăcat pe dinafară cu mari tăblii de aramă și pe dinăuntru cu plăci de cositor. Zidul palatului regesc, despărțind palatul de tot restul orașului, era clădit pe buza colinei rotunde și în foile de aramă care aruncau spre uliți lumina soarelui sau a lunii erau încrustate stele și sori de oricalc cu sclipiri de flăcări vii și semnul Zeului Apelor: o amforă din care curgeau apele în valuri, tăiată cu meșteșug dintr-o piatră sticloasă și albastră ca apele mării liniștite.
Iahuben se uita cu încântare la toată această priveliște pe care înainte o cunoscuse numai de jos, neputând-o cuprinde vreodată întreagă în ochi, așa cum putea acum. Se uita apoi la grădina care înconjura palatul pe dinăuntrul brâului de ziduri, sau ochii lui dezmierdau cu mulțumire toate amănuntele acestui palat. Împrejurul înspăimântător de înaltei clădiri, sub ferestrele adânci, între stâlpi rotunzi de marmură neagră care văzuți de jos păreau a nu se sfârși decât în cer, erau așezate în mari firide îmbrăcate în plăci de fildeș, înalte de câte patruzeci de coți fiecare, statuile de aur ale zeilor și ale tuturor regilor și marilor preoți pe care i-a avut Atlantida de la începutul ei.
Dacă privirea luneca peste acoperișul rotund ca o ciupercă al palatului, făcut numai din fildeș, la mijloc cu încrustația unui soare uriaș de aur de la care porneau raze lungi din oricalc, mai sus, pe o altă terasă a colinei, se zărea clădirea de înfățișare barbară a Marelui Templu al celor cinci zei mari, stăpâni ai vieții și ai morții acestei lumi, cărora li se închina din vechime poporul atlant. Aceleași metale intraseră și în alcătuirea templului, dar amestecul lor ciudat de frumos și nesemănând cu nimic din tot ce văzuse vreodată Iahuben, atât prin înălțimea dreaptă și amețitoare a stâlpilor, cât și prin jocul nebun de culori, băga în privitor un fel de spaimă a încântării.
Acest templu Iahuben nu-l putu privi mult, căci după un oarecare răstimp începu să simtă fiori reci în șira spinării. Acolo, în jurul Marelui Templu închinat Zeului Apelor, Zeului Soarelui, Zeului Puterii, Zeului Războiului și Zeiței Belșugului și Înțelepciunii, locuiau în case de marmură acoperite cu fildeș cei cinci preoți ai acestor zei. Una din case era a slujitorului Zeului Puterii, Tefnaht.
Iahuben nu nădăjduia să intre vreodată în acest templu, aflând că, afară de Marele Preot și de ceilalți cinci, mai puteau intra doar regele și alți două sute de preoți însemnați. Însă locul în care puteau pătrunde și mai puține făpturi, Iahuben știa că este palatul de pe Piscul Sfânt, unde s-a dus Auta.
Sutașul auzise multe povești cărora nu li se putea da crezare despre umbra tainei dintre stâlpii negri între care privirea nu pătrundea nici de sus, de pe acest zid. Ceea ce credea era numai ceea ce îi spusese Auta, o dată, când se aflau în Ta Kemet. Firește, nici Auta n-a intrat și nu putea să intre în acest templu fără lacăte sau zăvoare, păzit mult mai bine de credință și groază. Dar Auta știa unele taine de la Marele Preot, și i le-a spus. Una din ele era ciudățenia din mijlocul templului: pe un trunchi de piramidă din marmură neagră, înconjurat de cinci havuzuri din piatră străvezie albastră, era așezată o piatră, ca un stâlp, cum ziceau preoții, trimisă în dar primului rege al Atlantidei de Zeul Soarelui prin mijlocirea Zeului Apelor, ca semn al puterii. Mai târziu, stâlpul de piatră a fost îmbrăcat în oricalc și se scriau pe el poruncile date de zei regelui Atlantidei. În vremuri de cumpănă, Marele Preot cobora din Piscul Sfânt și în taină desăvârșită stătea singur în fața stâlpului dintre havuzuri, și atunci mâini nevăzute scriau o poruncă nouă pe învelișul de oricalc, și după aceea intra regele înconjurat de cei cinci preoți, citea porunca și o îndeplinea cu sfințenie. Iahuben își aduse aminte că, atunci când i-a istorisit asta, Auta a zâmbit. De ce putea să zâmbească tocmai atunci? Poate că știa mai mult...
Era de câteva zile în straja palatului când se gândi la acestea. După vederea tuturor frumuseților care-l înconjurau, sutașul începu să se plictisească. Seara se întorcea în căsuța lui, obosit și adormit pe jumătate, iar în zori trebuia să plece din nou. Era nevoit să stea în picioare o zi întreagă, tăcut, căci nu-i era îngăduit să schimbe cu nimeni o vorbă. Aștepta acum nerăbdător să se împlinească luna, ca să fie schimbat în straja de noapte, să mai fie printre ai săi măcar câteva ceasuri, ziua. Atât de bucuros la început că e sutaș, simți că i se face dor de câmpul de lângă cazărmi, unde printre flori sălbatice și ierburi soldații învățau să mânuiască armele. Își dădea seama cu tristețe că de aici înainte nici nu va mai cutreiera țara și lumea, ca altădată.
Neavând ce face decât să stea de pază pe niște ziduri de care nu se apropia nimeni din oamenii străini, nici măcar hoții, se amăgea mereu cu gândurile. Dar iată că într-o dimineață, se petrecu o întâmplare pe care niciodată n-ar fi crezut-o cu putință.
Iahuben stătea ca de obicei pe zid și privea poarta. Doi robi negri, după înfățișarea lor, cât putea să-și dea seama, aduși de undeva de la miazăzi de Ta Kemet, lucrau cu îndemânare să încrusteze în stâlpii porții flori de argint. Erau foarte negri acești oameni, cu capul lunguieț și așezat pieziș, cu buze foarte groase și nasuri turtite. Robii lucrau în tăcere, în timp ce un sulițaș îi păzea. Mâinile lor se mișcau cu mai multă repeziciune și gingășie decât mâinile cântărețelor pe strunele harpei. În acest timp ieși din palat un preot tânăr, purtat în scaunul lui de patru robi scunzi cu pielea galbenă. Iahuben se uită la acest preot și i se păru că seamănă cu Tefnaht. Știa că Tefnaht avea un fiu și o fiică. Să fi fost chiar fiul lui Tefnaht, sau numai i se părea?
Preotul nu-l vedea, căci nu se uita în sus, așa că Iahuben îl putea urmări nestingherit. Preotul se uita la robii negri care încrustau florile de argint. Când scaunul său purtat de robii galbeni fu aproape de poartă, soldatul țăcăni cu lancea în lespedea de sub el. Robii lăsară lucrul și îngenuncheară, lipindu-și frunțile de genunchi. Dar unul din ei, nu se știe din ce pricină, ridică puțin fruntea și se uită pe sub gene la preot. Preotul văzu și lovi cu o nuia umărul unuia din robii care-i purtau scaunul. Cunoscând semnul, purtătorii scaunului se opriră. Robul care se uitase pe sub gene la tânărul preot încremeni, fără să-și mai plece privirea, iar ochii lui buni păreau că zâmbesc, deși nu zâmbeau. Văzând acești ochi, preotul se făcu vânăt de mânie și îl chemă pe soldatul înlemnit cu lancea în mână. Arătând cu nuiaua spre lucrătorii argintari, preotul spuse:
— Ucide-i!
Soldatul căscă gura și se uită la preot cu ochii holbați. Nu pricepea. Și mai mânios, preotul strigă:
— Ucide-i și adă alții în locul lor! Altfel, vei fi ucis tu!
Apoi lovi iarăși cu nuiaua pe unul dintre purtătorii scaunului. Cei patru robi galbeni porniră spre poartă. Soldatul se frământă câteva clipe, neștiind ce să facă. Se gândea că dacă nu-i va ucide va fi ars de viu ca un blestemat care nesocotește porunca sfântă a unui preot, iar dacă-i va lăsa singuri pentru a se duce să-l întrebe pe sutașul său, va fi aruncat în groapa cu lei fiindcă și-a părăsit locul de strajă. Nu-și dădea seama ce rău făcuseră cei doi robi negri. Lui i se părea că nici un rău.
De pe zidul său, Iahuben auzise tot și nu-i fu greu să înțeleagă ce gânduri îl frământau pe soldat. Dădu să coboare de pe zid, neștiind nici el bine de ce, dar în aceeași clipă scaunul preotului fu oprit în poartă și preotul se întoarse în scaun spre soldat, privindu-l cu ochi de foc. Soldatul se cutremură. În ochii lui se ivi groaza. Mâna tremurătoare ridică lancea și o înfipse în ceafa unuia din robi. Robul gemu și, când lancea îi fu smulsă din rană, se prăbuși horcăind și muri în câteva clipe, apucând cu mâna văzduhul. Celălalt rob își aruncă uneltele și vru să fugă. Preotul privea. Atunci soldatul își înfipse îngrozit lancea udă de sânge în robul rămas viu. Apoi și-o trase îndărăt, cu mișcări încete, privind-o cu jale și groază. Preotul plecă fără a rosti vreun cuvânt, decât făcându-le robilor săi semn cu nuiaua. Iar soldatul se sprijini de lance cu fruntea și începu să hohotească de plâns. Era un soldat aproape bătrân. Iahuben îl privi cu milă. Simți descleștându-i-se din inimă o mânie surdă. Se întoarse să se uite după preot: scaunul lui se legăna ușor la umbra zidului regal. Deodată Iahuben auzi ceva icnind. Întoarse repede capul spre curtea palatului și scoase un strigăt: în clipa aceea soldatul se prăbușea la pământ cu un cuțit în pieptul însângerat. Și-l înfipsese singur.
Iahuben își acoperi ochii cu palma și nu mai vru să se gândească la nimic. Dar simți că-i atinge cineva umărul. Ridică ochii și văzu lângă el pe alt sutaș, tovarăș de pază, însă mai vârstnic. Îl bătea pe umăr:
— Ai să te obișnuiești, flăcăule, și cu asta. Ești încă nou aici. Și soldatul era nou.
Iahuben îl privi cu uimire:
— Cum, se mai... vrei să spui că se mai...
Celălalt îl mai bătu o dată pe umăr și-i spuse, întorcând fața în altă parte:
— Nu te mai bâlbâi atâta! Du-te la casa robilor și cere doi argintari și doi hamali ca să care leșurile astea și să spele sângele de pe marmură.


CAPITOLUL XII



Marele Preot aștepta atent.
— Când treceam prin țara oamenilor negri, stăpâne, m-am uitat la cerul dinspre miazăzi... Începu Auta, însă bătrânul îl întrerupse, zâmbind:
— Știu! Ai văzut o stea nouă... Am văzut-o și eu.
Auta tăcu, uitându-se la Marele Preot. Așadar bătrânețea lui foarte adâncă nu-l împiedica să urmărească stelele ca totdeauna. Fără îndoială, avea acum să afle tot adevărul. Nu se putea ca Marele Preot să nu știe ce era această stea. Dar în loc de răspuns, Auta auzi o întrebare:
— La ce te-a făcut să te gândești steaua asta?
Se strădui să citească în ochii bătrânului dacă acesta știe și îl încearcă, sau nu știe și vrea să afle, dar în ochii acestui bătrân nu se putea citi nimic. Sclavul știa bine că această putere de a nu se lăsa dezvăluit și de a tulbura cu ochi nemișcați pe cei care îndrăzneau să se uite în ei era una din armele cu care bătrânul își cucerise puterea încă din tinerețe și și-o păstra asupra regelui, preoților și Atlantidei întregi. Acești ochi aveau darul neasemuit de a sorbi tot ce vedeau și de a nu lăsa să iasă din ei nimic.
— Nu știu la ce să mă gândesc, stăpâne! zise sclavul.
— N-ai întrebat pe nimeni?
— Numai pe înțeleptul Tefnaht.
Privindu-l cu aceiași ochi nemișcați, Marele Preot spuse domol.
— Și înțeleptul Tefnaht te-a sfătuit să te mulțumești cu ceea ce este la îndemână, pe pământ.
Auta îl cunoștea bine. Totuși, poate fiindcă nu-l văzuse de mult, rămase mirat și tăcut.
Marele Preot se aplecă ușor și-i mângâie sclavului tâmpla cu degetele.
Cu toate acestea, nu se simți mai liniștit. Ținea la bătrân și pentru binele pe care i-l făcuse bătrânul scăpându-l de multe din greutățile robiei, și pentru învățătura îmbelșugată dobândită de la el, pentru înțelepciunea lui rară și pentru blândețea lui. Mai ținea la bătrân poate și fiindcă îi lipseau părinții și rudele. Totuși, niciodată nu izbutea să nu-l simtă deloc străin. Chiar această mângâiere i se păru rece. Răspunse:
— Da, stăpâne, așa mi-a spus înțeleptul Tefnaht. Nu știu dacă e o taină care se poate dezlega...
— Tu cum socoti? Sunt taine care nu se pot dezlega?
— Nu știu, stăpâne. M-ai învățat că se pot dezlega toate mai devreme sau mai târziu... Dar cum să putem ajunge sus până la stea, să vedem ce este?
— Ca să înțelegi lucrurile trebuie numaidecât să le și pipăi?
— Dar cum altfel, stăpâne? zise Auta.
Marele Preot întoarse capul spre fereastră și stătu o vreme așa. În frunzișul de sub fereastră zburătăceau păsările.
— Nu e oare o stea căzătoare? întrebă deodată sclavul. Bătrânul își întoarse într-o clipă ochii spre el.
— De ce n-a căzut?
Se mai gândi un timp, apoi zise cu o luminiță ciudată în ochi:
— Să nu-mi ceri încă răspuns. Astfel de întâmplări se petrec foarte rar și nu suntem pregătiți să le aflăm miezul deodată. Poate că nici nu e stea.
— Dar ce poate să fie, stăpâne, dacă nu e stea? întrebă Auta speriat.
— Nu știu încă ce poate fi... poate un anumit nor! Nu, nu mă întreba azi. Azi încă nu-ți pot spune decât bănuieli, și cu bănuielile nimeni nu e în stare să facă nimic. Bănuielile te duc spre adevăr, dar nu toate, una singură ți-l arată.
— Și dacă bănuiala care trebuie să vină nu va veni, stăpâne? îl întrebă sclavul și îndată tresări de spaimă dându-și seama ce lucru cumplit a spus, putându-l jigni pe atotputernicul său stăpân. Dar atotputernicul stăpân păru că n-a luat în seamă decât numai întrebarea, fără alte înțelesuri ale ei.
— Trebuie să avem răbdare, Auta. Dacă noi vom muri înainte de dezlegarea tainei și steaua tainică va mai trăi, vor bănui alții după noi. Sunt încredințat că cineva îi va găsi neapărat și dezlegarea. La urma urmei, spune-mi ce știi tu despre celelalte stele, care ți se par mai puțin tainice decât aceasta?
Pe fața sclavului se amestecă lumina și umbra. Marele Preot băgă de seamă și zise:
— Înțeleg că ți-e ciudă de neputința ta; dar eu îți voi da altă povață decât cea pe care ți-a dat-o Tefnaht: nu e neputință, e numai nerăbdare. Omul înțelept poate să afle tot, și dacă nu el, atunci alt om înțelept sau altul. Știu că nu e de nici un folos pentru patima ta de a ști să te gândești că taina se va dezlega după moartea ta. Dar pentru omenire e același lucru, dacă poți să-ți închipui omenirea ca pe un singur om.
— Și pe robi, stăpâne? Marele Preot se încruntă puțin:
— De ce-mi pui întrebări la care știi să răspunzi și singur! Dacă aș avea cu ce, te-aș trimite să zbori până la steaua aceea. Dar cum? Pe vulturi?... Sau dacă ar fi la marginea pământului.
— Dar pământul are margine, stăpâne?
Abia acum ochii bătrânului își schimbară tăcerea.
— Ce vrei să spui, Auta? Ai înnebunit? Are margine, firește. O tavă n-are margini?
Sclavul își strânse pumnul și începu să-l învârtească încet, privindu-și-l pe toate părțile. Apoi ridică după pumn un deget, cum făcuse copilul de păstor cu piatra lui rotundă. Marele Preot îl urmări nedumerit:
— Mi se pare că drumurile lungi te-au înnebunit, fiule! zise cu părere de rău, clătinând din cap, dar după câteva clipe deschise ochii larg și strigă:
— Vrei să spui cumva că e rotund ca o naramză? Stai... Va sa zică asta era taina cealaltă! Și de unde ai mai scos-o? Bătrânul căzu pe gânduri, apoi zise din nou, după un răstimp:
— La urma urmei, dacă ni-l închipuim ca o tavă rotunjită și ridicată spre mijloc, de ce nu ni l-am închipui și așa... Cum ai ajuns să bănuiești?
— Când veneam încoace, la un popas am întâlnit un copil care se juca cu o piatră rotundă, ca o sferă, stăpâne. Mi-am adus aminte de ceea ce am văzut la corăbii...
— Că la plecare își scufundă întâi pântecul și apoi pânza și la venire li se vede întâi pânza și apoi pântecul? îl întrerupse bătrânul. Asta știam de mult, de aceea spunem că tava pământului e umflată rotund spre mijlocul ei, care e cel mai înalt. Dar de ce trebuie să fie negreșit ca o sferă? Nici n-ar mai pluti liniștit pe apă dacă ar fi sferă...
— Nu numai asta, stăpâne. Cu voia și din porunca stăpânului, am călătorit în anii din urmă foarte mult și am băgat de seamă că, cu cât mă îndepărtam mai spre miazăzi, stelele pe care aici în pisc le văd sus, se lăsau spre zarea de miazănoapte, iar dacă m-am dus în țara depărtată Sumer, le-am văzut coborând spre apus. Unele stele care sunt văzute de-aici din piscul stăpânului, de pe palat, spre marginea zării de miazănoapte, din țara oamenilor negri nu le-am mai văzut de loc. Însăși steaua ciudată acolo o vedeam la miazăzi și mai sus, iar de-aici o văd mai spre răsărit și mai jos. Și când băiatul de păstor s-a jucat cu piatra lui, mi-a năvălit în minte gândul că pământul ar putea să fie ca o sferă.
În ochii bătrânului tremura o lumină. Nu-i răspunse sclavului. Se sculă din jilț și se duse încet spre o firidă. Se uită puțin spre rafturile firidei, cuprinzând-o într-o privire. Se aflau acolo mai multe lucruri stranii care pentru ochii unui atlant obișnuit nu s-ar fi vădit bune la nimic, nu erau nici lucruri care să poată folosi la ceva, nici podoabe. Alese un glob mic de piatră străvezie de munte, în care un meșter dibaci închisese un fluture rar cu aripile deschise. Bine șlefuit, globul era o sferă desăvârșită. Bătrânul veni liniștit înapoi și așezându-se în jilț privi mult timp globul.
— Cum spuneai că a făcut copilul acela? întrebă apoi fără a-și lua ochii de la glob.
Auta îl urmărea cu buzele întredeschise. Spuse:
— Ascundea un deget după piatra lui și când îl ridica, vedeam întâi unghia, apoi încheietura, după aceea...
Marele Preot refăcu mișcarea de câteva ori.
— Așa? întrebă el. Asta nu înseamnă numaidecât că e sferă. Dar poate că totuși e... Vezi, firea toată câtă o știm e desăvârșită. Dacă ar fi ca o tavă rotundă și umflată cum credeam până acum, ar fi departe de desăvârșire... Știi ce, Auta? Mulți cred și acuma că stelele sunt cuie de argint bătute în cer. Noi știm că nu sunt... Dar cum putem fi încredințați ce anume sunt? Pământul însă nu e departe de noi, ca steaua aceea. Am să mă gândesc dacă să te trimit o dată cu corabia spre apus, unde se zice că e numai apă. Eu sunt prea bătrân pentru astfel de călătorie. Dar tu ai putea să te duci. Mergi numai spre apus și vezi cum se mută stelele. Dacă de la o vreme nu se mai mută, înseamnă că ai dat de marile ape pe care plutește pământul. Dacă se vor muta mereu va însemna că e o sferă. Poate că plutind spre apus ai să ajungi în țările de la răsărit, în Akkad sau în Sumer. Cine știe? Unele taine, după cum vezi, stau în puterea vremii noastre, dar...
— Stăpâne! strigă Auta, însă numaidecât dându-și seama că l-a întrerupt pe bătrân, tăcu lăsând ochii în jos, vinovat.
Marele Preot îi zâmbi cu blândețe:
— Spune, spune. Te ascult.
— Stăpâne, urmă Auta, am uitat să mai vorbesc despre un lucru care ar fi a treia taină!
— Ai cam multe azi! râse Marele Preot. Tot din cer?
— Nu, stăpâne, de pe pământ, dar nu știu de ce mi s-a părut că e și din cer. Am găsit în deșertul prin care am trecut niște lucruri ca niște ulcioare, sau... nu știu cum. Erau rotunde și lunguiețe, cu capetele ascuțite, dacă le-am putut desluși bine, căci am leșinat.
— Cum ai leșinat? De spaimă?
— Nu, stăpâne: ele m-au făcut să leșin. Nu semănau cu nimic din ce am văzut. N-am izbutit să ajung la ele, să le văd, să le pipăi. De la oarecare depărtare m-a apucat o sfârșeală și m-am târât cât am putut, apoi am leșinat, măcar că nu aveau nimic înspăimântător. Dacă ar fi fost numai atât, aș fi zis că eram eu bolnav, chiar dacă depărtându-mă numaidecât mi-a trecut și m-am înviorat. Dar înțeleptul Tefnaht mi-a spus că au căzut altele asemănătoare și în alte locuri mai depărtate de cel dintâi. Se zice că unii oameni au murit de la acele ulcioare sau ce vor fi fost, iar alții care au venit mai târziu n-au mai pățit nimic.
— N-a luat nimeni vreun ulcior din acelea?
— Nimeni, stăpâne.
— De ce, când ți-a spus Tefnaht că nu toate fac rău oamenilor, nu te-ai dus să le vezi?
Auta plecă ochii în jos, mușcându-și buzele.
— Ți-a fost frică?
— Nu, stăpâne.
— Atunci de ce nu te-ai dus? Nu te-a lăsat Tefnaht? Spune, nu te sfii!
— Da, stăpâne. Mi-a poruncit să nu îndrăznesc a mă depărta de tabără, dacă nu vreau să fiu ucis.
Bătrânul începu să râdă:
— I-a fost frică să nu fugi! Când te-a trimis numai cu un soldat prin deșert nu i-a fost frică... Iată, mie nu-mi e teamă pentru tine: eu știu că n-ai fugi. Pentru asemenea lucru, putea să-ți lase o corabie. Cine altul ar fi îndrăznit să ia în mână niște ulcioare căzute din cer? Iată cum căutăm noi să cunoaștem adevărurile firii! Dar înțeleptului Tefnaht îi plac mai mult cântărețele răsăritene, pentru firea lor zvăpăiată.
Marele Preot era mânios și nu încerca să-și mai ascundă sufletul de ochii și urechile lui Auta. Dacă sclavul n-ar fi fost prea tulburat, ar fi zărit în ochii Marelui Preot și o ușoară luminiță de îngrijorare care sclipi o clipită și se stinse numaidecât sau numai fu acoperită ca să ardă nevăzută de nimeni. Auta ridică ochii după un răstimp și-l văzu pe bătrân stând cu privirea pironită în perete.
Stătură multă vreme tăcuți. Afară se făcuse noapte. Într-un târziu, bătrânul se sculă și chemă un slujitor, cerându-i lumină. Apoi puse mâna pe umărul sclavului și rosti cu glas străin:
— Să ne aducă opaițe și să mergem sus, să privim steaua aceea. Este întâia oară că mă auzi vorbind astfel, fiule, dar ție îți pot mărturisi că nu mai știu nici eu ce să cred... De-ar fi fost numai steaua...
Slujitorul intră cu câteva opaițe aprinse și le așeză în odaie. Auta luă două și porni după preot, pe o scăriță care ducea spre acoperiș. Scărița era din lemn greu, fiert în smoală, și lucrată cu meșteșug, fiind răsucită și îngustându-se din ce în ce mai mult, ca unele scoici. Lui Auta îi bătea inima cu putere. Iarăși se apropia de foișorul descoperit de pe care mii de nopți privise alături de acest bătrân stelele lumii. Se opriră pe lespezile de marmură neagră ale foișorului. Auta sorbi cu plăcere aerul plin de miresme tari. La miazănoapte se vedea Steaua Păstorului. Se întoarseră amândoi cu fața spre locul știut dintre răsărit și miazăzi și încremeniră. Steaua necunoscută nu mai era. Cât era de bătrân, Marele Preot se întoarse pe călcâie scrutând zarea de jur împrejur: steaua nu era nicăieri. Își ridică apoi privirile în sus, spre zenit, dar steaua nu era nici acolo.
Atunci Marele Preot se lăsă greoi într-un jilț și rezemându-și bărbia în piept stătu așa, mut și nemișcat, până când răcoarea nopții îl făcu pe Auta să-l ia de braț și să-l aducă încet în odaia de culcare.
În noaptea aceea Auta nu-l părăsi. Nu putu să adoarmă nici unul dintre ei, dar noaptea trecu fără ca vreunul să deschidă gura. Numai când fereastra de la răsărit începu să se lumineze, bătrânul ațipi, iar Auta se duse în patul său dintr-o odaie de sus, istovit mai mult de gânduri decât de nesomn.


CAPITOLUL XIII



Atlantida era apărată din două margini de patru lanțuri de munți. Spre miazănoapte, de unde ar fi putut veni s-o cotropească în vremea iernii vântul țărilor reci, uriașa insulă era păzită de lungul șir de munți deasupra cărora se înălța Piscul Sfânt. Iar tot țărmul răsăritean îl fereau de vânturile fierbinți ale pustietății vecine alte trei lanțuri de munți puternici. Întâiul din acestea trei, pornind aproape din dreptul Stâlpilor lui Melkart, se alcătuia dintr-un munte destul de înalt, mai ales însă foarte întins în lungime dinspre apus spre răsărit și coborând de-a dreptul în mare, apoi din alt munte, mai scund și mai scurt, așezat mai către miazănoapte, după care urmau alții, mărunți, într-un șir neînsemnat scăzând în înălțime spre sud.
Și mai la miazăzi, adică acolo unde Țara Nisipurilor își rotunjește țărmul apusean împlinit de munții numiți de localnici Idraren, care iau naștere din stâlpul sudic al lui Melkart, se afla cel mai mare grup muntos al Atlantidei. Așezat pe două șiruri drepte, față în față, de la vest la est, se sfârșea în dreptul țărmului continentului vecin, care de aici încolo se rotunjea apropiindu-se de Atlantida. Aici erau cu totul șapte munți mari și alți câțiva mult mai mici. Piscul cel mai înalt străpungea totdeauna norii, oricât de sus ar fi plutit acei nori, însă mulți nori îi făcea chiar el.
Nimeni nu avea îndrăzneala să se urce până în pisc: de jos se vedeau valuri subțiri de fum ieșind din el neîncetat, adesea și scântei și pulbere aprinsă și uneori chiar pietre pe care muntele le scuipa cu năduf. Oamenii spuneau că, prin el, cine ar avea astfel de cutezanță nesăbuită ar putea să intre în Țara de Jos, de sub pământ, a focului, unii socotind că de-acolo își ia soarele în fiecare dimineață văpaie înainte de a se urca zilnic peste marginea răsăriteană a pământului. Bătrânii țineau minte de la bunicii lor care și ei ar fi auzit de la bunici, că odinioară muntele aruncase câteva zile și nopți în șir stâlpi de fum și vărsase mâzgă aprinsă și vâlvătăi, și că piatra galbenă cu vinișoare roșii, pe care acuma robii o tăiau pentru a clădi case de scribi, slujbași regești sau negustori, n-ar fi altceva decât anume mâzga aceea, între timp întărită.
La poalele acestui Munte de Foc creșteau niște arbori minunați, ca și în Țara Nisipurilor, vecină, uneori chiar mai înalți. Fructele lor, curmalele, aveau mare preț în toată Atlantida pentru dulceața lor deosebită și pentru puterea lor de a hrăni. Spre înălțimile mai mari erau păduri de pini și mai creșteau tufe nenumărate de ienupăr, totdeauna verzi, cum și tufe foarte înalte de iarbă-neagră înflorind trandafiriu.
În aceste ținuturi muntoase și împădurite locuiau neamuri de oameni înalți ca toți atlanții, însă cu pielea mai mult brună decât roșiatică și cu părul uneori aproape galben; vorbeau alt grai decât atlanții, totuși orice atlant putea să se înțeleagă destul de lesne cu ei pentru că nu puține cuvinte erau aceleași, chiar dacă se rosteau altfel. Acești oameni creșteau cele mai bune vite din toată Atlantida și își munceau pământul cu îndemânare. Alcătuiau una din cele zece țări supuse regelui Atlantidei și erau conduși de un prinț al lor, care primea însă porunci de la regele atlant.
În munți erau foarte multe peșteri în care-și aveau sălașurile foarte mulți dintre robii regelui. Alți robi erau ținuți în munții din capătul de miazăzi al țării, acolo unde coasta Atlantidei cotea de la miazănoapte spre răsărit.
Câteva zile după venirea corăbiilor din lunga călătorie, la poalele Muntelui de Foc se petrecu ceea ce nu ținea minte nimeni să se mai fi petrecut. Într-o dimineață se stârni într-o parte a taberei de lângă peșteri o învălmășeală ciudată, printre soldații și slujbașii regești. Cum s-a putut vedea abia dimineața, când era prea târziu să se mai îndrepte ceva, un rob negru foarte voinic, la care și soldații înarmați se uitau cu oarecare teamă și care putea să ducă în spinare un bolovan de piatră de trei ori mai greu decât era în stare orice alt rob, își rosese, nimeni nu știa cu ce, lanțul de aramă de la picioare și în tot restul nopții frânsese lanțurile a încă nouă robi. Soldatul care-i păzea fu găsit sugrumat, iar peștera goală. Robii luaseră toate uneltele cu ei și toate armele soldatului de pază, lăsându-i numai coiful.
În zori, când slujbașul regesc veni să adune robii la muncă, rămase cu gura căscată în fața peșterii goale. Întâi vru să strige, dar se gândi îndată că larma i-ar fi fost vătămătoare, întrucât ar fi aflat și robii ceilalți și alți slujbași care abia așteptau să-l prindă cu vreun cusur pentru a-l pârî. Astfel, ieși tăcut și, stăpânindu-și anevoie furia și ciuda, se duse în baraca unui sutaș, trimițând pe ajutorul său să umble mai departe pe la peșteri pentru scoaterea robilor la muncă.
Sutașul, om trecut prin războaie și drumeții, ascultând întâmplarea, simți numaidecât că acest slujbaș era fire slabă. Trebuia luat deci repede, ca numai asupra lui să poată cădea vina.
— Cine erau robii? Spune repede, ca să-i urmărim! spuse militarul făcând pe liniștitul și vrând să se arate șiret.
Slujbașul ridică din umeri:
— Niște robi negri... Cine-i poate cunoaște pe toți! I-am văzut numai ieri; erau și femei, una sau două. Bărbații păreau dintre cei mai voinici.
— În ce loc lucrau?
— Nu știu. I-a dus în toate zilele soldatul.
— Nu știi nici măcar numele lor?
— Nu. Știa soldatul care i-a păzit, dar l-au sugrumat.
Nepăsător la început și bucuros că avea asupra cui să arunce toată vina, sutașul deodată păli. Dacă slujbașul era foarte îngrijorat de urmări, știind că aflarea întâmplării în Marele Oraș putea să-l lipsească nu numai de slujbă, ci și de viață, nici sutașul nu mai fu atât de liniștit ca în întâiele clipe, când se gândi că i se va cere socoteală pentru că nu a pus pază întărită la astfel de robi voinici. Și știa tot atât de bine că dacă cei mai mari decât el ar apuca să-l găsească vinovat, nici zeii nu l-ar mai putea dezvinovăți.
— Puteam eu să bănuiesc că este prea puțin un soldat înarmat la opt robi înlănțuiți și două muieri? murmură sutașul mai mult pentru sine, crezând că nu e auzit de celălalt. Dar și fața îl trădă.
Simțind la rândul său că nu e singurul care se teme, slujbașul regesc răscoli frica sutașului:
— Și dacă ai să fii întrebat de ce nu te-ai gândit? Știi ce are să-ți spună Puarem când te va chema să te judece!
— Poate nu mă cheamă chiar Puarem.
— Puarem sau altcineva!
— Știu: era datoria mea de sutaș să mă gândesc. Tu ești însă mai vinovat... Ești adevăratul vinovat. Robii erau de fapt în grija ta și nici măcar nu știi cum îi cheamă. Halal slujbaș regesc!
Slujbașul îl măsură cu o privire înfricoșată și tristă apoi câtva timp tăcură, fiecare ferindu-se de ochii celuilalt. Dar slujbașul, fricos și slab din fire, nu era și nătâng și meseria îl învățase de multe ori că nu deznădejdea te scapă de primejdie. Se întoarse spre sutaș:
— La urma urmei, nu câștigăm nimic dacă ne certăm. Mai bine să ne gândim ce putem face.
Sutașul zise, scuipând cu necaz:
— Dacă aș izbuti să mă strecor cu cincizeci de soldați pe o corabie până la țărmul celălalt, în două zile vin cu douăzeci de robi noi. Tot nu mai știe nimeni cine erau cei care au fugit.
— De știut se știe... Scribul tuturor peșterilor are papirusul cu numele și vârstele tuturor robilor. Nu-i vorbă, i-am putea da pe cei noi drept cei fugiți, numai că ceea ce spui tu sunt vorbe goale. Vorbim ca să treacă vremea. Eu socot că e mai cu folos să mergem și să-i căutăm pe munte cu câinii. Nu puteau să ajungă departe.
— Și încotro să pornim mai întâi? întrebă sutașul cu vădită părere de rău că planul său nu a fost încuviințat de slujbaș.
— Deodată în mai multe părți, zise slujbașul. Spre apus, spre răsărit, spre miazăzi și miazănoapte. Câinii or să le ia urma. Înarmează-ți bine soldații și să-i împărțim în patru șiruri de câte douăzeci și cinci...
— Ești tare înțelept! Vrei să rămână paza și mai slabă la ceilalți robi? îl întrerupse sutașul.
— Nu-i nimic! Ziua nu fuge nimeni, mai ales de la muncă unde se vede orice mișcare. Iar soldații au arme și robii n-au.
— Dar au topoare pentru tăiatul pietrei.
— Au însă și lanțuri la picioare. Eu cred că și soldatul de azi-noapte ar fi fost de ajuns, dacă nu puneai un neghiob. Trebuia să alegi de la început soldații cei mai buni pentru străjile de noapte. Acela pesemne a adormit, ori l-au sugrumat pe neașteptate când stătea cu spatele la ei. Nu trebuia să stea cu spatele...
Cearta era gata să izbucnească din nou, dar amândoi își dădură seama iarăși că numai sfătuindu-se și făcând ceva puteau să scape de primejdie. Se uitară lung unul la altul, apoi ieșiră amândoi din baracă. Sutașul își strigă ajutoarele și începu să le dea porunci. Slujbașul regesc se duse după câini. Puțin mai târziu, se împărțiră în patru cete, împrăștiindu-se în căutarea robilor spre cele patru părți ale zării.
Dar după câteva ceasuri trei cete se întoarseră fără să fi aflat nimic. Doar a patra ceată, în fruntea căreia se dusese sutașul, nu se întoarse. Câinii luați de el mirosiseră urma sclavilor fugiți, numai că această urmă ducea departe, către înălțimile Muntelui de Foc, unde nimeni dintre soldați și nici sutașul nu se încumeta să se suie. Localnicii socoteau că locul acela era blestemat de zei și bântuit de duhuri răuvoitoare care nu îngăduiau omul în preajma lor. Robii fie că nu aflaseră de această credință, fie că în fața deznădejdii nu mai aveau de ales. Astfel că ceata sutașului nu s-a dus decât până dincolo de păduri, unde începeau stâncile golașe și peșterile cu lilieci. Căzuse noaptea și oamenii erau istoviți de urcuș. Sutașul le porunci să facă popas. Nu-și luaseră corturi, nici asini. Din neprevedere nu și-au luat nici hrană destulă, și câtă le-a mai rămas au fost nevoiți să le-o dea câinilor, ca să-i liniștească. Se retraseră într-o peșteră și, lăsând pază întărită, adormiră în scurt timp.
Dar la mijlocul nopții, câinii legați într-o peșteră alăturată îi treziră cu lătratul lor nebunesc. Cel dintâi sări în picioare sutașul și alergă spre gura peșterii. Era beznă, și picioarele i se împiedicară de ceva moale. Căzu. Nu ardea nicăieri nici un fel de foc și nu era nici lună. Sutașul pricepu abia acum că frica de pedeapsă îi luase toate gândurile prevăzătoare pentru care altădată îl lăudaseră de atâtea ori căpitanii. Căzut pe brânci, începu să pipăie înjur și dădu de un trup omenesc, apoi de altul. Înțelese îngrozit că erau străjile. Soldații aceștia însă nu se trezeau. Beți nu puteau fi, nici atât de somnoroși. Un gând fulgerător trecu prin mintea sutașului: erau morți. Dar cum?
Între timp, unul dintre soldații care se deșteptaseră în peșteră o dată cu sutașul izbuti să încropească un foc de vreascuri și ierburi uscate, aprinzându-l cu două bețe pe care le-a frecat până l-au trecut sudorile. La lumina lui jucăușă și sfielnică, sutașul văzu că cele două străji zăceau sugrumate.
Buimăcit de somn și de căzătură, dar mai ales de priveliștea neașteptată a celor două leșuri, ieși lângă foc și răcni deznădăjduit:
— La arme!
Soldații erau însă lângă el. Numai unul, în mână cu un fel de făclie dintr-un băț rășinos care abia pâlpâia, ieșind tocmai atunci afară din peștera unde cotrobăise, auzi strigătul sutașului și spuse cu glas veșted:
— Nu mai sunt arme, stăpâne. Sutașul holbă ochii:
— Cum nu mai sunt?
— Nu mai sunt.
Sutașul se lăsă neputincios cu șezutul pe o piatră. Nu mai era în stare să judece.
Dincoace, jos, în tabăra de lângă peșterile sclavilor, slujbașul regesc era ros de felurite presupuneri. Se plimba încolo și încoace, ca o panteră care încă nu s-a obișnuit să stea în cușcă. Nici nu mâncase. Trimisese un om să vadă dacă este vreo corabie în micul liman din apropiere. După vreo două ceasuri, omul se întoarse cu răspunsul că o corabie este, una singură, dar cam șubredă și fără corăbieri. Numai un bătrân mai stătea în ea, paznicul ei, un fost cârmaci. Slujbașul regesc scrâșni din dinți. Nu mai voia să trimită și pe alții după sutaș, ca să nu mai piardă soldați.
Într-un târziu îl liniști însă un gând, care îi făcu chiar plăcere. Dacă sutașul pierise cu oamenii lui cu tot, însemna că pierise unul care știa taina fugii sclavilor. Chiar de vor fi scăpat câțiva dintre soldați, pe soldați nu-i întreabă nimeni. Stăpânilor le va spune așadar că sutașul acela nesăbuit și trufaș nu l-a ascultat și a luat cu sine sclavii în munte, el știa pentru ce. Și că au pierit acolo cu toții.
Sutașul, în această vreme sculându-se de pe piatră, privi deznădăjduit spre soldații săi și le porunci să coboare în tabără. După câțiva pași, un soldat îl întrebă:
— Câinii nu-i luăm, stăpâne?
Legați cu frânghii de niște copaci, câinii scânceau jalnic.
Sutașul se opri o clipă, apoi scuipă scârbit, zicând:
— Lasă-i acolo!
Și porni înainte.
Soldații nu mai îndrăzniră să vorbească. Dar toți întorceau capul spre peșteră. Le era milă de câini.
Când ajunseră în tabără era amiază. Slujbașul regesc nu se mai aștepta să-i vadă. Totuși veniseră, și nu era nimic de făcut. Când văzu soldații dezarmați și auzi întâmplarea, îl cuprinse groaza.
Sutașul zise că se va duce numaidecât la liman, să se încarce în corabie cu cincizeci de soldați ca să aducă sclavi de pe țărmul Țării Nisipurilor. Altceva mai bun mintea lui nu găsea.
Slujbașul regelui ar fi încuviințat bucuros, căci dacă sutașul aducea sclavi noi, nimeni nu mai putea să afle de fuga celorlalți, iar dacă pierea cumva pe drum taina putea să rămână veșnică. Slujbașul știa bine că despre morți se poate spune orice. Numai un lucru nu știa: ce să răspundă stăpânilor Atlantidei dacă vor afla că sutașul a plecat. Să le spună că a fugit nu putea, căci poate omul se va întoarce și îl va da de minciună. Să le spună că nu știe, iarăși nu putea pentru că fusese trimis în această tabără anume ca să știe tot ce se petrece în ea. Ochiul stăpânilor era, aici, el. Lucrurile se încurcaseră rău.
În cele din urmă, sutașul luă corabia cu bătrân cu tot și cu cincizeci de soldați și porni în larg. Afară de bătrân, nimeni nu știa să mânuiască o corabie, și nici bătrânul la vârsta lui nu prea se mai putea socoti corăbier de nădejde. Totuși avură noroc, căci un vânt ușor îi împinse spre răsărit. Un om trimis de sutaș de pe țărmul limanului veni mai târziu la slujbașul regesc să-i spună că i-a văzut plecând pe mare liniștită.
Lucrurile păreau să se fi așezat. Într-un fel sau în celălalt, neobișnuita întâmplare năzuia să se descurce, fie că sutașul se întorcea cu robi prinși pe țărmul vecin, fie că pierea ducând cu sine și primejdia destăinuirii.
Dar în zorii zilei următoare slujbașul regesc fu trezit de ajutorul său care-i spuse, gâfâind de oboseală și spaimă, că peste noapte mai fugiseră douăzeci de sclavi, răpind cu ei asini și câteva zeci de samare cu hrană. Străjile nu muriseră: fuseseră numai amețite de câteva lovituri zdravene de pumni, și se vorbea printre soldați că ar fi venit peste noapte un sclav negru fără lanțuri în peștera de unde fugiseră cei douăzeci, însă nimeni dintre soldați nu mărturisea că l-ar fi văzut.
Slujbașul ajunse în culmea deznădejdii. Aceasta nu mai era întâmplare. Cine știe ce putea fi! Nimeni nu mai pomenise în Atlantida asemenea îndrăzneală printre robi. Taina înceta să mai poată fi taină. Fără să mai stea în cumpănă, el scrise pe o bucată de papirus, singura pe care o avea, o scrisoare îngrozită slujitorului Zeului Puterii, preotului Tefnaht, și, pecetluind-o într-o cutie de aramă, trimise doi soldați de încredere și un ajutor de sutaș să i-o ducă în orașul cel mare al țării. Trebuia luate măsuri în fața cărora slujbașul singur nu mai avea nici pricepere, nici tărie.


CAPITOLUL XIV



Trecuseră cincisprezece zile de la sosirea corăbiilor în Marele Oraș. Auta era în sala cu cărți din palatul de pe Piscul Sfânt. Bătrânul încă nu coborâse din odaia de dormit. Sclavul său citea în acest timp o cronică foarte veche în care se vorbea despre începuturile neamului atlant. Nimeni în țară dintre cei vii nu mai cunoștea această cronică, afară de Marele Preot. Acum, bătrânul socotise că o poate citi și Auta. Sclavul citea fiecare rând cu băgare de seamă, rămânând din ce în ce mai uluit de toate cele aflate în cronica secretă. De la nimeni nu mai auzise asemenea lucruri. Cronica spunea că în vremuri foarte vechi, când oamenii abia ieșiseră din peșterile munților și începeau să crească vite, să lucreze pământul, să-și facă întâile colibe, Atlantida era încă legată printr-o limbă lată de pământ de ținutul celălalt, unde pe atunci nu se aflau nisipuri și deșertul de azi era o pășune fără margini. Astfel, pe atunci, munții oamenilor cu păr galben alcătuiau un șir neîntrerupt cu munții aflați la miazăzi de strâmtoarea numită acum Stâlpii lui Melkart. Veni însă o vreme grea pentru păstorii din marile pășuni ale țării vecine, zicea cronica. Valuri de arșiță uscară într-un număr lung de ani acele pășuni și secară marile râuri. Da, Auta își aducea aminte că a văzut nu o dată în țara lui de obârșie asemenea albii seci. Cronica mai povestea cum apoi păstorii își mânară turmele spre răsărit. Unii din ei erau cu pielea roșie, alții cu pielea fumurie. Dar coborâră și alți oameni, foarte înalți, din ținuturile așezate în stânga și în dreapta strâmtorii unde se unesc cele două mări: Marea dintre Pământuri și Marea Atlantică. Acei oameni aveau pielea albă și părul galben sau negru. După lupte lungi cu localnicii Atlantidei, toate aceste neamuri se amestecară între ele și dădură naștere poporului cu pielea roșiatică și cu trupul înalt și vânjos: al atlanților.
Într-un veac depărtat, după ce acel amestec se săvârșise, muntele cel mai înalt din pragul punții de pământ care lega insula de azi de întinsa țară vecină începu să scuipe foc și noroi fierbinte din gura lui ridicată peste nori, și mari cutremure zguduiră glia. Când muntele se potoli, iar oamenii, trecându-le spaima, începură să umble din nou pe locurile vechi, văzură că la poalele Muntelui de Foc unde fusese înainte câmpie, acum băteau valurile mării în stânci; vechea punte de pământ o înghițise marea.
Auta strânse cu degete tremurătoare sulul cronicii și îl băgă în cutie. Era îngândurat. Atlantida, în care trăia acum, era o țară unde nici căldura nu era niciodată prea mare, nici frigul. Apele nu înghețau, cum se spunea că ar îngheța în țările de miazănoapte, dar nici arșița nu le seca. Cele patru lanțuri lungi de munți înalți apărau țara și de vânturile reci și de cele fierbinți. Pe câmpiile uriașe din valea nesfârșită de sub munți, spre apus, grânele și pomii dădeau rod de două ori în fiecare an. Munții trimiteau în văi ape tămăduitoare de boli și ape fierbinți în care se putea face baie liniștitoare, trupului obosit. Marea insulă atlantă își făcea viața mai bună storcându-și bucuriile din truda câtorva sute de mii de robi. Și cine putea ști ce-i va mai aduce acestei Atlantide viitorul...
Gândurile lui Auta fură întrerupte de venirea Marelui Preot. Bătrânul se așeză în jilțul său obișnuit. Auta, la picioarele lui, după ce-i sărută legătura sandalei, așteptă să fie întrebat despre gândurile ce i le stârnise citirea cronicii străvechi. Așa făcea bătrânul totdeauna. De astă dată îi spuse însă ceva cu totul neașteptat.
— Soldații noștri au prins în pădurea din vale, în noaptea asta, un sclav negru care se furișa spre palat... L-au prins și l-au adus legat aici. Nu l-au ucis... E bine că nu l-au ucis. Dar nimeni nu se poate înțelege cu el. Du-te tu, fiule, în casa robilor și vorbește cu el. I-am spus slujitorului să nu-l ucidă, oricine ar fi.
Auta ieși liniștit. Era deprins cu astfel de întâmplări, și aici în palatul Marelui Preot, și jos, în Marele Oraș. La palatul regelui erau totdeauna mulți tălmaci, și erau destui și aici sus. Se întâmpla însă mereu ba să vină vreun sol dintr-o țară depărtată a cărui limbă n-o știa nimeni, ba să fie aduși robi din ținuturi necunoscute cu care nimeni nu se putea înțelege deslușit. Îi și părea rău că a fost tulburat tocmai când dorea să-l întrebe pe bătrân dacă nu mai sunt și alte cărți necercetate de ajuns sau uitate din care s-ar putea pricepe oarecât taina stelei necunoscute.
Ajungând în casa robilor, Auta văzu un om negru, tânăr și slab, pe care nu-l întâlnise niciodată. O privire grăbită îl lămuri că tânărul rob trebuia să fie din neamurile tibbu. Îl întrebă ce căuta aici.
Uitându-se lung la omul negru ieșit din palat, tânărul rob se lumină de un zâmbet. Fără să-i mai răspundă, îl întrebă:
— Tu ești Auta?
— Eu sunt, zise Auta mirat și încă nepricepând nimic.
— Credeam că n-am să te pot vedea până sunt viu. Dar nu m-au ucis.
— N-ai să fii ucis. Spune-mi, nu ți-a fost frică să vii aici? Nu te-ai gândit că n-au să te lase să ajungi viu unde ai vrut? Ce cauți aici?
— Trebuia să încerc. Alt drum nu era până la tine.
— Și de ce vii la mine?
— Am fost trimis la tine. Zece robi au fugit din peșteri și s-au ascuns pe Muntele de Foc. Căpetenia noastră i-a îndemnat și au fugit. I-a chemat și pe alții. Auta îl privi uimit:
— Ați izbutit să fugiți!... Și aveți și căpetenie?
— Da, avem, spuse tânărul. E foarte înțelept și puternic. Te cunoaște pe tine.
Auta tresări, dar nu întrebă nimic. Se gândi că tânărul poate să fie vreo iscoadă de-a lui Tefnaht. Zise într-o doară:
— Muntele de Foc se spune că e primejdios.
Tânărul râse:
— Toți stăpânii se tem să urce până la noi. Unii spun că cine ajunge sus, moare. Noi n-am murit.
— Și cu ce vă hrăniți voi acolo?
— Cu rădăcini. Unii vânează.
— Aveți arme?
— Ne-am făcut arcuri. Dar avem și câteva arme de aramă. Dacă vor veni și ceilalți, vom avea măgari și hrană de la peșteri.
Auta păli.
— Cum? De unde?
— De la peșteri! repetă robul. Ceilalți poate au și venit de când am plecat eu.
— Și cine te-a trimis la mine? întrebă în sfârșit Auta.
— M-a trimis căpetenia noastră, neîntrecutul arcaș Mai-Baka.
Auta își încordă fălcile ca să nu i se vadă tulburarea. Știa că din acești oameni cinstiți tibbu, porecliți de vecinii lor așa, adică oameni de piatră, nu numai pentru că trăiau aproape de munții de piatră, ci și pentru firea lor, nu puteau ieși ticăloși. Dar dacă totuși tânărul era iscoadă?
Robul văzu că Auta șovăie și atunci urmă:
— Mi-a dat un semn ca să-l recunoști. Mi-a poruncit așa: „Spune-i lui Auta că eu, și Ntombi, și Agbongbotile, și ceilalți oameni negri n-am mai putut îndura munca de tăiere și netezire a pietrei din munte și am venit într-o peșteră de sus unde nu ne găsește nimeni. Vrem să afle Auta că suntem pe Muntele de Foc. Îl rugăm să-l trimită pe Mpunzi înapoi, sau dacă altfel nu se poate, să rămână la el, numai să nu fie ucis. Și să-i mai spui, dacă nu te crede că Mai-Baka te-a trimis, cuvintele pe care le-a spus el lui Mai-Baka în țarcul din oaza noastră, că are să vină timpul când se va afla că Auta nu este sulița și lanțul din mâna stăpânilor lui. Spune-i că Mai-Baka acum îl crede”. Asta mi-a spus! zise Mpunzi și tăcu.
Auta simți un fior. A fost o făgăduială rostită aproape între patru ochi, pe care o și uitase. Îi fu rușine, dar nu știa ce ar fi putut să facă deocamdată pentru acei robi. Nici nu se mai gândise la ei...
Ga să spună ceva, căci Mpunzi îl aștepta să vorbească, îl întrebă cum a izbutit să ajungă până la Piscul Sfânt. Tânărul rob spuse liniștit:
— Am coborât pe țărm cu alt rob care-i în țara asta mai de mult. M-a dus la un rob care e cârmaci pe o luntre de pescari. Cârmaciul m-a băgat într-un sac și am venit pe fundul luntrei, sub pește. Nu știu de câte ori a răsărit soarele. M-am hrănit cu pește crud. Apoi într-o noapte m-a scos din sac și mi-a dat drumul în mare. Am înotat până la țărm, și de la țărm am urcat muntele dinspre răsărit, trei zile.
Auta îl privi cu ochi de frate mai mare, mândru de tânărul rob și tulburat. Apoi îi spuse să-l aștepte și se duse îndărăt în palat. Marele Preot ședea în jilț. Îl sfredeli de-acolo cu privirea și, când Auta deschise gura să vorbească, îl opri cu un gest:
— Auta, știu că-ți va fi greu să-mi spui adevărul și că-ți va fi tot atât de greu să mă minți. Un sclav fugit nu mai poate fi un ucis care este încă viu; trebuie ucis până la capăt, nu cu lancea, nici cu sabia. S-a încumetat să calce pământul Piscului Sfânt. Știi care-i legea!
Auta îl privi îngrozit, murmurând:
— Rugul, stăpâne...
— Cum îl cheamă?
— Mpunzi, stăpâne... - abia putu rosti Auta.
Bătrânul lovi globul de argint. Veni un slujitor, îngenunchind. Auta stătea mut, în picioare. Bătrânul își măsură sclavul cu privirea o clipă, apoi îi porunci slujitorului intrat:
— Este afară un rob tânăr, negru. Îl cheamă Mpunzi. A venit acum. Cred că s-a rătăcit și nu știe al cui e. Înscrie-l cu robii noștri și folosește-l la muncă.
Abia după ce ieși slujitorul, Marele Preot își întoarse iar privirea spre robul său. Acesta se aruncă la pământ și-i îmbrățișă gleznele, lăsându-și fața înlăcrimată pe sandalele bătrânului. Marele Preot se aplecă și, punându-i mâna pe creștet, îi spuse zâmbind:
— Vreau să aud ce gânduri ți-a iscat citirea cărții despre timpurile vechi!
Auta oftă adânc și se așeză pe blana de leopard. Apoi răspunse, încercând să treacă mai repede decât putea de la o stare sufletească la alta:
— M-a tulburat cartea, stăpâne, dar nu mai tare ca steaua stranie care mă îngrijorează mai mult de când nu mai este, decât atunci când era.
Marele Preot păru că se gândește la ceva nou. În privirea lui nu se vedea nici nehotărâre, nici îndoială, dar în tăcerea sa, care lui Auta i se păru nefirească, clocoteau parcă ape ciudate. Apoi, pe neașteptate, bătrânul surâse și, oricât de stăpân era pe sine, lui Auta nu-i scăpă că surâsul era adus de voință.
— Știu că ai să te întristezi pentru ceea ce am să-ți arăt; zise Marele Preot. Dar dacă ai destulă tărie, poate să te facă să și râzi. Vreau să-ți arăt darul pe care mi l-a trimis ieri Tefnaht.
Auta ocoli privirea bătrânului, știind că aceste cuvinte aveau numai rostul de a-i îndepărta gândul de la răspunsul așteptat.
Bătrânul ridică dintr-un colț al raftului lângă care i se afla jilțul un toiag de lemn negru, al cărui mâner ușor încovoiat închipuia un om cu spinarea îndoită și cu mâinile legate la spate. Tălpile omului se prelungeau în toiag. Oricât de mult ar fi vrut să se stăpânească, Auta scoase un strigăt: omul pe trupul căruia trebuia să-și sprijine mâna purtătorul acestui toiag era chiar el. Un meșter iscusit îl tăiase din lemn de abanos atât de bine, încât nimeni nu s-ar fi putut îndoi de asemănare. Auta se întrista. Ce căuta să însemne darul ciudat al lui Tefnaht, afară de ura și disprețul împotriva sa? O batjocură ascunsă împotriva Marelui Preot, sau o lingușire. Marele Preot simți frământarea sclavului său.
— Fiul Zeului Puterii îmi aduce aminte că-mi ești sclav: mă învață că trebuie să te apăs cu mâna spre pământ... adică (și bătrânul zâmbi), după cum vreau să pricep eu înțelesul toiagului, să mă sprijin pe tinerețea ta înțeleaptă, ceea ce și fac... Spune-mi, l-ai supărat cu ceva pe Tefnaht în timpul călătoriei?
Auta se uită la el nedumerit.
— Nu, stăpâne... zise moale. Cred că n-am avut cu ce să-l supăr, de nu-l va fi supărat ființa mea, fără voie.
Marele Preot, care râdea foarte rar, râse acum cu voioșie, rezemând cârja de brațul jilțului. Zise apoi:
— Tefnaht vrea să-mi aducă aminte că sunt bătrân și nu mai pot umbla prin viață nesprijinit. S-ar putea să fie el mai bătrân ca mine, chiar dacă n-are decât vârsta nepoților pe care i-aș fi putut avea... Păcat că nu ești fiul meu adevărat, sau măcar de-ai fi atlant, te-aș înfia: după ce mor, ai rămâne în locul meu. Așa cred că va rămâne Tefnaht... Nu-ți pare rău?
— Nu, stăpâne! spuse Auta cu hotărâre.
Marele Preot îl cercetă atent.
— Încă n-ai înțeles frumusețea puterii, Auta! Ești prea tânăr.
— Stăpâne, datorită bunătății tale am înțeles frumusețea înțelepciunii, care cred că e puterea adevărată.
— Nu, fiule, ea singură nu te ajută să capeți putere, ci numai s-o păstrezi dacă ai dobândit-o. De aceea mă tem pentru tine, după moartea mea. Nu toți au nevoie și de înțelepciune când au putere. Nu știu ce te vei face tu... caut de mult un mijloc.
Dar în clipa aceea ușa se trânti de perete și năvăli înăuntru un sutaș voinic, plin de praf și de scaieți și cu ochii roșii de oboseală. Auta sări în picioare și puse mâna pe toiagul de abanos, negăsind la îndemână altă armă mai potrivită să-și apere stăpânul. Marele Preot întoarse liniștit numai capul. Asemenea intrare nu se petrecuse niciodată în acest palat. Sutașul căzu în genunchi și întinse o cutie de argint, cu pecetea regelui Atlantidei. Din spatele lui, lângă ușă, se arătă și slujitorul palatului sfânt. Venindu-și în fire, Auta luă cutia din mâna sutașului istovit de mers și fugă și i-o aduse Marelui Preot.
Fața bătrânului era netulburată. Îi făcu semn sutașului să plece. Auta privea cutia cu ochii lacomi de dorința de a ști ce era în ea. Niciodată nu văzuse soli, chiar regești, năvălind în casa Marelui Preot ca într-o cârciumă. Ce putea să fie atât de grabnic?
La un semn al bătrânului, rupse pecetea și scoase din cutie un sul de papirus subțire. Marele Preot nu-i ceru să i-l citească. Îl luă și depărtându-l de ochi citi singur. Auta îl urmărea cu sufletul la gură. Bătrânul citi întâi liniștit, apoi surâse și deodată chipul lui atât de stăpânit și senin se schimonosi ca de la o năvalnică îngrijorare. Auta îl privi cu spaimă.
Scrisoarea era scurtă. Marele Preot înfășură sulul și, strângându-l cu o mână nervoasă, urmări o vreme mișcarea frunzelor din arborii de lângă fereastră. Auta stătea în picioare, înțepenit.
După multe clipe, care părură foarte lungi, îi întinse scrisoarea și-i spuse cu glas ciudat:
— Ia-o. Citește-o și tu.


CAPITOLUL XV



De două zile Auta își mâna măgărușul, înciudat că animalul nu putea să alerge ca o panteră. Sclavului nu-i era frică. Dimpotrivă, o dorință arzătoare îl îndemna să fie cât mai grăbit. Se gândea întruna numai la scrisoarea regelui și la îndemnul pe care i l-a dat Marele Preot în ultima clipă, înainte de plecare. Îl însoțeau câțiva soldați călări și ei pe același fel de animale. Până la Marele Oraș coborâse pe apele iuți ale Râului Rece, într-o luntre ușoară. Dar după acest drum de nici o săptămână și după alte trei zile de drum pe mare într-o corabie bine mânată de vânt și vâsle, alt mijloc nu mai rămânea decât asinul.
Pe temeiul unui semn de recunoaștere, Auta schimba asinii de câte două ori pe zi, luând mereu alții odihniți. Drumul părea însă foarte lung, în asemuire cu nerăbdarea de a-l străbate. Niciodată Auta nu dormise atât de puțin ca în aceste unsprezece zile de când călătorea, cu toate că nu i-a dat nimeni nimic de făcut și nimeni nu-l mâna cu atâta grabă. Dormise numai pe apucate, și nu voia odihnă nici acum, deși era istovit. Își simțea tot trupul arzând de neliniște. În spatele lui mergeau călări soldații, blestemând întruna și drumul, și pe rob, și ținta necunoscută. De n-ar fi fost porunca regelui, l-ar fi părăsit. În față, se legăna pe alt asin un țăran din partea locului, luat călăuză.
Era spre amurg. Auta își repeta în minte scrisoarea regelui, pe care o purta în sân, dar o știa pe dinafară. Regele îi scrisese Marelui Preot astfel: „Mi-a venit o veste ciudată din ținutul de miazăzi. Țăranii din câmp au văzut și au auzit fulgere și tunete și o strălucire mai tare decât a soarelui. Cine era în preajmă a căzut. Niște zei străini, sclipitori de argint și de lumină, au scos din foc o casă ca un turn de argint care strălucește mai tare ca argintul, și sălășluiesc în ea. Nimeni nu îndrăznește să se apropie de acești zei. Țăranii au părăsit tot grâul de pe câmp. Nu știu ce va fi. De aceea îți scriu ție, strălucitor fiu al cerului, să cobori de pe piscul tău sfânt ca să vorbești cu zeii. Nimeni dintre preoți nu se încumetă să se ducă acolo. Nici prea viteazul Puarem”.
Marele Preot îi spusese lui Auta așa: „Du-te tu, fiule, să vezi ce este. Poate că n-au fost decât vedenii. Știi bine că oamenii tot ce nu pricep în firea lumii spun că e de la zei. Dacă n-ai să poți descurca lucrurile singur, trimite-mi veste și voi veni și eu”.
Ce putea fi în mintea lui Auta nu era în stare să ghicească. Omul care le era călăuză le-a spus și el că a fost de față și a văzut cum au ieșit zeii aceia cu trup firav, dar cu piele de argint și cu capete de cleștar. Fiecare zeu avea mâini și picioare, câte au și oamenii, iar în creștet un corn subțire și lung, tot de argint.
— Cum era casa? întrebă Auta a suta oară.
Țăranul fu încântat să poată povesti ceea ce numai el știa, iar gura lui nu părea să fie ostenită.
— Este foarte înaltă și îngustă, cu acoperișul ascuțit. Toată e numai de argint.
— Și zeii ce făceau când i-ai văzut?
— Eu i-am văzut mai puțin. Alți oamenii spun că umblă și cercetează tot ținutul unde s-au așezat. Dar, atunci când au coborât într-un nor de foc și și-au scos casa din flăcări ca s-o pună pe pământ, au stat numai pe lângă casă. Eu cred că sunt zeii focului și ai vântului și s-au supărat pe noi că nu ne mai închinăm lor.
— De ce crezi așa? întrebă Auta.
— Când s-a așezat casa lor pe pământ, eram destul de departe și tot ne-a izbit dinspre ea un vânt așa de puternic că era să ne prăbușim. Cine stătea aproape a căzut la pământ. Unii au murit, alții numai au orbit. Și până atunci nu erau semne de vânt și cerul era senin. Grâul în care s-au așezat l-au ars tot, fiindcă oamenii s-au depărtat de zei și nu le mai aduc jertfe de grâu. Zeii și-au ars singuri jertfa. Noi eram la seceriș și, după ce i-am văzut, am fugit ca să nu pierim. De atunci nu se mai duce nimeni acolo.
Mai merseră puțin, și țăranul zise:
— De aici eu mă întorc. Zeii sunt la depărtare de un ceas. Voi, dacă vreți, vă duceți, dar mai înțelept ar fi să vă întoarceți. Nimeni n-a mai văzut vreodată zei de aproape, numai preoții. Din pricina voastră s-ar putea să se mânie zeii și pe noi și să ne facă scrum tot grâul sau să dea o năpastă în ținut și în oameni. Așa că eu zic mai bine să nu vă duceți.
Și țăranul plecă, după ce-i arătă lui Auta încotro să meargă. Dar după un sfert de ceas soldații se opriră. Auta întrebă:
— Vreți să facem popas? Eu cred că putem ajunge înainte de amurg. Mai bine întindem cortul acolo.
Căpetenia cetei porunci însă soldaților săi să bată țărușii pentru cort, apoi se trânti în lanul de grâu să-și întindă picioarele amorțite de mersul călare. Așa culcat cum era, spuse:
— Noi rămânem aici. Nu suntem nebuni să mâniem pe zei. Noi suntem soldați, ca să ne luptăm cu oamenii, nu cu zeii. Tu, dacă ai poruncă să te duci, du-te. Dacă până în trei zile nu te întorci, să știi că ne vom duce în Marele Oraș să spunem că ai pierit.
Apoi căpetenia îi întoarse spatele.
Neavând de ales, Auta își îndemnă măgarul la drum. Un soldat îi strigă din urmă:
— Nu rămâi să mănânci? Să nu mori flămând...
— De mâncare-mi arde mie acuma?! răspunse Auta vrând să glumească, dar glasul lui era prea tulburat ca să fie glumeț.
În cercul câmpiei, lumina slăbise. Soarele, mare și roșcat, mergea să se scufunde în grâu. Lovit de picioarele lui Auta, măgărușul alerga cât era în stare să alerge. Auta privi o pasăre în zbor. Totdeauna pizmuise păsările, dar acum le ura. Știa că nu-i e dat omului să zboare. Odată, puține luni după ce venise în palatul din Piscul Sfânt, își făcuse în ascuns, din câteva aripi de vulturi uciși cu arcul, niște aripi mari. Și într-o dimineață, cerând învoire Marelui Preot să se ducă pe malul mării, s-a dus fără să-i spună bătrânului de ce. Acolo, de pe o stâncă atârnată deasupra valurilor, legându-și aripile strâns de brațe, a sărit în văzduh. Dar n-a plutit nici măcar câteva clipe, cu toată bătaia din aripi. Din pricina lor putea să se și înece, de n-ar fi sărit doi robi să-l tragă din valuri, minunându-se de atâta nesăbuință. Iar pe stânca de pe care sărise liniștit, crezându-se singur, îl văzu pe Marele Preot care-l aștepta râzând. „Au mai încercat și alții!” i-a spus bătrânul atunci, vorbindu-i de alți cutezători nesăbuiți despre care istoriseau vechile povești. „Nu-i e dat omului să zboare! i-a mai spus Marele Preot. Numai pasărea poate!” Da, din nefericire nu-i era dat...
Încă era lumină, încă amurgul abia începea să se prefire prin aer când Auta zări un turn ascuțit și înalt de vreo sută de coți ieșind din lanul de grâu. Strălucea, dar nu ca argintul, ci mai aburit (sau pentru că nu mai era soare?)... În jurul turnului nu era nimeni, nici zei, nici oameni. Auta privi încordat. Apoi se frecă la ochi, crezând că poate i se năzare din pricina oboselii. Tot drumul încoace, sfâșiat de neastâmpăr și de dorința de a afla, a simțit totodată cum un al doilea gând, mai depărtat și mai lăuntric, îi spune că grozava veste din scrisoarea regelui nu putea să fie decât vestea vreunei năluci. Și totuși turnul era în fața lui. Auta își trase o palmă peste obraz. Apoi privi iar. Turnul înalt, neted, lucitor, fără nici o urmă de încheieturi sau de legături, avea și un soi de ferestre aproape rotunde, alungite în sus și în jos. Acele ferestre erau luminate. Seara cădea repede.
Auta descălecă de pe măgar, lăsându-l să pască în lanul de grâu. Făcu doi pași spre turn. Băgă de seamă însă că începe să-l părăsească îndrăzneala. Ce putea fi asta? Sau era una din acele stânci care cad uneori din cer și din întâmplare poate mai potrivită în mărimi decât celelalte? Unele mai mici văzuse nu o dată, și le și pipăise cu mâna lui. Oamenii cei mai mulți credeau că stâncile căzute din cer sunt zei. Auta știa că nu sunt decât bolovani de piatră, chiar dacă nu era în stare să priceapă de unde veneau. Poate din stele? Dar stelele sunt atât de mici... sau, cine știe, și corabia regească de două sute de coți se vede de departe cât o floare de iarbă-neagră... Curajul i se întoarse. Porni să ocolească piatra sau turnul. Poate că ceea ce i se păruse că erau ferestre luminate nu erau decât niște pietre de preț care sclipeau. Ajunse la câteva zeci de pași de turn. Privi locul unde se afla așezat acest turn: turnul ciudat era ascuțit și jos, însă avea trei picioare late din același argint (sau ce fel de metal să fi fost), pe care se rezema.
Dar deodată îi veni să se uite înaintea lui, spre miazăzi și răsărit, la cer. Simți fiori în tot trupul. Stelele se iviseră. Steaua lungă și stranie, steaua necunoscută care-l urmărise atâtea nopți, firește, nu era în cer. Își întoarse repede fața spre turnul din grâu. Nu pricepea nimic. Nu știa de ce se uitase la cer. Genunchii începură să-i tremure... Simți o năvalnică durere de cap. Lăsă fruntea în jos. Stătu un timp, sugrumat de tulburare. Apoi ridică ochii iarăși spre cer. Stelele sclipeau ca totdeauna, în apa neagră cerească. Încet, privirea lui Auta coborî spre straniul turn. Iar în clipa aceea se deschise un fel de ușă care până atunci nu se vădise prin nimic. Auta holbă ochii. Din ușă năvăli un val de lumină, ca a soarelui. Simți că i se clatină picioarele. În cadrul acelei uși se ivi cineva... Un zeu? Avea o înfățișare aproape omenească: pielea era argintie și vălurită uimitor de frumos, două mâini, două picioare, umeri, cap... un cap rotund ca un glob de sticlă, de culoarea amurgului din Țara Nisipurilor, vioriu. Și în creștet, un corn, sau mai degrabă o săgeată, cam de o jumătate de cot. Făptura aceea porni spre el. Auta deschise ochii cât putu de larg, dar simți numaidecât că se leagănă toate împrejurul lui. Pământul îi luneca de sub tălpi. Și căzu în nesimțire...
...Nu știa cât zăcuse acolo, în grâu, lângă turnul străin. Când se trezi, zăcea tot cum căzuse, pe spate, cu fața în sus. Era noapte. Nu se zărea nimic, decât stelele. Turnul abia se zugrăvea în noapte... sau nici nu era? Nici o lumină, cât de slabă, nu răzbătea din el. Poate că ochii lui vedeau o nălucă, așijderi numeroaselor năluci de oaze și orașe din miezul deșertului cu nisipuri fierbinți, unde niciodată nu era însă nimic.
Auta rămase așa cum era. Îi făcea bine să stea culcat. Noaptea nu era rece. Aerul era foarte curat și pieptul îl înghițea cu plăcere. Tot ținutul era liniștit. Nu trecea nici o pasăre... Închise ochii. I se făcu somn. Se gândi că, într-adevăr, tot ce văzuse nu putea fi decât nălucire. După un răstimp deschise iar ochii: turnul se zărea palid, abia izbutind să nu se contopească cu noaptea. Da, turnul stătea totuși acolo, dar nu putea fi decât o piatră bine lustruită, cum cădeau atâtea din cer. Sau poate nici nu căzuse din cer ca alte pietre. Poate că stătea aici de când lumea și cine știe cărui nebun i s-a năzărit pe vreme de furtună că e cine știe ce. O fi trăsnit-o vreun fulger. Născocitorul putea să fi fost smintit, nătărău sau numai beat, iar oamenii cred lesne orice, chiar dacă n-au văzut. Și iată cum a ajuns vestea cumplită la urechile regelui. Încălzit de nălucile altora, a născocit și el o nălucă. Țăranul care l-a călăuzit încoace poate că nici n-a văzut măcar piatra asta lustruită.
Auta se mai gândi că poate el însuși visase. Că a căzut în grâu nu era de mirare după atâta oboseală. Ce era de făcut? Se gândi că lucrul cel mai bun este să doarmă până în zori și apoi, odihnit, să se întoarcă la cortul soldaților.
Ațipi. Nu trecu însă mult și îl trezi din toropeală un foșnet. Deschise ochii: nu era nimeni. Nici nu putea fi cineva, căci oamenii din ținut, cu capul împuiat de prăpăstii, nu se mai încumetau să se apropie de locul acela nici chiar ziua. Fără să-și miște capul, Auta își roti ochii, dar nu se zărea nimic, nici umbră, nici lumină. Se mai auzi un foșnet. Auta se gândi că e vreun șarpe prin grâu. Știind că acolo nu erau șerpi veninoși, închise ochii și ațipi iar. Era prea istovit, ca să-l mai poată îmbia șerpii. Somnul începea să-l moaie, răspândindu-se în tot trupul lui ca o căldură amețitoare. Mirosul lanului de grâu era îmbătător. Aerul stătea nemișcat. Era curat și plăcut. Dar alt foșnet se auzi mult mai aproape.
Auta deschise ochii. Întâi nu văzu nimic, decât un fel de umbră rotundă. Se uită mai bine și deodată zări doi ochi arzători care, apropiindu-se treptat de ochii săi, îl priveau pătrunzători, îl sfredeleau, aprinși. Întinse mâna să-și ferească fața, și mâna lui se lovi de ceva rece, sticlos. Ochii străini ajunseseră în clipa aceea lângă ochii lui.
Atunci Auta leșină din nou.


CAPITOLUL XVI



Când deschise ochii, soarele era sus. Întâi, îi mângâie fața boarea dimineții. Spicele de grâu foșneau ușor. Auta privi cerul albastru. Treceau păsări. Era liniște și seninătate. Se simțea odihnit. Dormise în grâu și se căznea acum să realcătuiască visele sau vedeniile care l-au chinuit peste noapte. Era viu. Nimeni nu-i făcuse nimic. Își ridică puțin capul de la pământ și se uită în dreapta, în stânga, înainte. Nu văzu nimic, decât lanul de grâu, decât cerul, decât soarele care răsărise de mult. Era așa de plăcut aici în lan și atât de rar avea parte de asemenea desfătări, încât se gândi să mai stea. Soldații îl mai așteptau două zile. Nu mâncase, dar nu-i era foame. Își sprijini ceafa de pământ. Apoi simți ceva mătăsos și rece trecându-i ușor pe frunte. Zâmbi, fără să ridice pleoapele. Simți gustul vântului molcom pe buze. Se gândi la aceea pe care de câțiva ani, cu încuviințarea ei, o prefăcuse în zeiță, fără să aibă nici parte de ea, nici măcar speranță. Își aduse apoi aminte de timpul petrecut în Ta Kemet și de convorbirea cu Tefnaht, când preotul Zeului Puterii l-a îndemnat să se desfăteze cu dănțuitoarele mașauașa. Tefnaht avea patruzeci de ani și gustase din viață tot ce se putea gusta. Auta avea treizeci, însă mai mult a bănuit decât a gustat... Începu să râdă. Tefnaht a fost atunci atât de liniștit și chiar șăgalnic numai pentru că nu putea ști, din mărturisirea neîntreagă a robului, nici n-avea cum să afle că aceea pe care a ales-o Auta nu numai că nu e neagră și nu e sclavă, dar că e Nefert, care e atât de frumoasă, are optsprezece ani și e fiica lui Tefnaht. Auta suspină: va trece viața lui, și Nefert nu va fi niciodată pentru el altceva decât un idol de zeiță zărită de departe, și numai câte o clipă, ca fulgerul sau rândunica.
Din nou simți pe frunte ceva mătăsos și rece, ca o mână care l-ar mângâia. Dar era prea rece pentru o mână omenească. Totuși parcă avea degete... Tresări și se sculă în picioare. Se întoarse. Lângă el stătea o ființă, mai scundă decât el, altfel decât el și decât toți oamenii pe care-i văzuse, dar foarte asemănătoare cu ființele omenești.
Auta privi cu ochii măriți. Genunchii și buzele începură să-i tremure. Ființa aceea, îmbrăcată cu o haină argintie ca dintr-un fel ciudat de mătase, îi zâmbea. Auta se uită mai bine: da, era sau cel puțin părea zâmbet. Hainele erau cu totul închise, nelăsând să se vadă nici un crâmpei de trup, de la gât până la glezne. Dar se vedea că sunt haine. Încălțămintea părea mai groasă, însă avea aceeași culoare. Ființa străină care-i ajungea sclavului numai până la umăr avea nu cap de cleștar, cum povestise țăranul, ci un cap omenesc închis într-un glob de sticlă, sau din altceva ca sticla, de culoare palid viorie. În creștetul acelui glob era înfiptă o săgeată subțire, argintie. Auta se uită la fața ființei străine, care nu-l mai înfricoșa. O vedea bine: doi ochi cu sprâncene subțiri și aproape albe, două urechi, nas subțire și mic, buze subțiri, părând poate din pricina globului vinete ca ale morților. Păr nu avea decât puțin, deasupra tâmplelor și cefei, scurt, rar, albicios. Ființa mișcă o mână, și s-ar fi părut că mâna e grea, deși mică, într-atât de încet izbuti s-o miște, aducându-și-o spre piept. Zâmbi atât de blajin, încât Auta simți că toată frica pe care o îndurase la început acuma se irosea. Ființa își desprinse mâna de pe piept și o întinse încet spre Auta. Sclavul se feri, dar mâna era goală: arăta. Ce putea să spună mișcarea mâinii dusă de la pieptul unuia care părea om la pieptul altui om? Dorința de a se înțelege, de a vorbi? Și Auta ar fi vrut să vorbească, dar cum? Știa ființa străină vreuna din limbile pe care le știa el?
„Zeu sau om, văd că nu-mi vrea răul” - se gândi sclavul și i se uită drept în ochii arzători. Da, acești ochi l-au privit și azi-noapte, când a leșinat a doua oară. Ochii păreau buni, deși sfredelitori. Sclavul vru să vorbească în limba atlantă, dar simți că i s-a așezat un nod în gât și cuvintele nu se lăsau rostite. Deodată îl apucă o spaimă nouă: dacă-și pierduse glasul?
Ființa ciudată îi făcu un semn. Auta nu înțelese, dar se strădui să-i urmărească mâna. Această mână, într-o mănușă argintie (sau era totuși pielea?) lipită de degete, se îndreptă îndărăt. Abia acum Auta văzu înălțându-se la vreo zece pași de el uriașul turn. Lângă turn erau alte câteva făpturi, asemenea celei care era alături de el. Auta stătea înțepenit. Trecu un răstimp destul de lung. Făptura de alături nu părea nerăbdătoare. Aștepta. Auta își aduse aminte cu câtă nerăbdare a venit el încoace și-și dădu seama cât de tâmp se simțea acum, stând așa cum stătea. Ființa străină îl poftea spre turn, așa înțelegea semnul ei. Să se ducă? Ce câștiga însă stând locului și neaflând totul? „La urma urmei parcă viața mea este lucrul cel mai de preț!” își zise sclavul. „Vreau să aflu. Dacă stau așa nu aflu nimic... Și dacă mi se întâmplă ceva? Să mi se întâmple, dar până în cea din urmă clipă tot aflu mai mult decât știu. Și poate că totuși nu mor. A trecut o seară, a trecut o noapte, a trecut dimineața și nimeni nu mi-a făcut nici un rău. Dacă urmăreau moartea mea, aveau destulă vreme să mă omoare. Poate că altceva urmăresc ei...”
Auta își veni în fire. Căzu în genunchi și își lipi fruntea de pământ. Ridicând ochii spre ființa străină de alături, care-l privea acum cu multă luare aminte și parcă și cu mirare, spuse deslușit:
— Eu sunt Auta, robul Marelui Preot din Atlantida. Ființa nu părea că auzise. Stătea nemișcată și doar privea. Auta i s-a închinat ca unui zeu. Credința lui că zeii nu sunt decât născociri ale oamenilor înspăimântați de ceea ce nu pot înțelege și a preoților cărora le este de folos asemenea fel de născociri iată că se clătina. Iată-i pe zei lângă el. Ce puteau fi decât zei? Semănau cu oamenii, totuși erau altminteri. Și dacă nu erau zei, ce puteau fi? Auta cunoștea zeci de neamuri și de popoare ale pământului și n-avea cum să se înșele... Sau poate că erau oameni și tot de pe pământ, de pe fața cealaltă a lui dacă era cu adevărat rotund ca o sferă. De ce însă nu i-a văzut nimeni până acum? De ce au coborât din cer? De ce nu vorbeau?
Nu, n-avea alt mijloc decât să încerce a vorbi cu ei, să se ducă în turnul argintiu, orice i s-ar întâmpla. Întâi să vorbească. Va încerca să facă tot așa cum făcea cu popoarele străine când le învăța limba fără ajutorul vreunui tălmaci.
Făcu un pas spre ființa străină, care nu se feri. O privi drept în ochi și-și lipi amândouă palmele de piept și zise în limba atlantă om; apoi smulse un spic din lan și ridicându-l în sus zise grâu; își mișcă fălcile în fața spicului, ca și cum ar fi vrut să-l mănânce, și zise hrană; după aceea arătă cu mâna în sus mișcând-o larg și zise cer; în sfârșit, arătă cu mâna în jos, mișcând-o tot așa de larg, și zise pământ. Apoi tăcu. Ființa îl privise tot timpul liniștită. Când văzu că omul nu mai vorbește, zâmbi. Deschise apoi gura și arătă cu mâna spre cer, și zise cer în limba atlantă, rostind destul de bine, dar cu o voce subțire și parcă pornită să cânte, ca sunetul strunei de harpă. Mult mai ciudat i se păru lui Auta locul de unde auzi sunetul vocii străine: gura s-a mișcat, vorbind, sunetul însă a răsunat de undeva dinspre piept. Ochii lui Auta alergară asupra ființei străine. Părea speriat. Ființa înțelese și se opri, arătându-i pe pieptul ei un fel de cutiuță mică pe care Auta o crezuse copcă; rosti cu același glas de harpă cuvântul cer și Auta își dădu seama că sunetul vocii vine de acolo. Ființa își arătă globul de pe cap și apoi din nou cutiuța din încheietura hainei pe piept. Sclavul bănui că prin glob nu se aude și poate e vreo țeavă deschisă în copca de pe piept, pe unde să iasă sunetul. Văzându-l mai liniștit, ființa arătă pământul și zise pământ, și începu să zâmbească din nou. Zâmbi și Auta. Ființa atinse ușor cu mâna un spic, dar nu-l smulse, și zise grâu. Apoi puse mâna pe Auta (care vru să se ferească, dar strângându-și fălcile dureros, stătu liniștit) și zise om, și numaidecât luă cu amândouă mâinile mâna grea a lui Auta și o trase anevoie spre sine, zicând din nou om. Auta privi cu gura căscată. Ființa crezu că vrea să spună ceva, și așteptă. Auta însă era uimit: n-a înțeles unul din doi, sau într-adevăr ființa străină era om. Arătă cu degetul spre ea și zicând iarăși om o privi întrebător. Ființa făcu la fel cum făcuse și Auta la început: își puse amândouă palmele pe piept și rosti deslușit cuvântul om.
Auta întinse mâna spre turn și rămase așa, așteptând. Văzu cum intrau ceilalți și cum au închis ușa după ei. Omul străin înțelese și rosti cu glasul lui ca sunetul de harpă un cuvânt străin scurt, alcătuit numai din sunete deschise și moi, pe care sclavul nu-l putu rosti. Străinul mai rosti un cuvânt. Auta se gândi că ar fi spus vorbele străine mai ușor din flaut de argint decât din gură. Rămase mut. Străinul mai rosti de câteva ori aceleași două cuvinte, până când, căznindu-se, le putu spune și Auta. După aceea arătă cu mâna sa subțire turnul și numaidecât mută cu greutate mâna spre cer și o coborî iarăși spre turn, apoi arătă spre sine. Sclavul rămase mai multe clipe nedumerit, apoi bănuiala fulgerată prin mintea lui în ajun se trezi. Și dacă bănuielile cumplite îl speriaseră în ajun, acum, când crezu că pricepe din mișcarea mâinii străinului înțelesul îngrozitor și minunat al venirii turnului din cer, simți amețeală în ochi și fiori reci îi străbătură spinarea. Numaidecât după aceea simți în cap o căldură scurtă, sau o lumină în adâncul ochilor. Închise pleoapele și revăzu în amintire steaua ciudată de pe cerul de miazăzi pe care o privise atâtea nopți; apoi cu ochii larg deschiși se uită repede la turnul din fața lui. Nu era asta? Dar se liniști: nu putea fi steaua acelor nopți; aceea era de văpaie ca toate stelele și împrăștia lumină... Dar lumina de azi-noapte care năpădise pe ușa turnului?... Totuși era steaua! Auta arătă din nou turnul și după aceea se întoarse spre punctul dinspre răsărit și miazăzi unde văzuse steaua necunoscută ultima dată și arătă cu mâna într-acolo. Așteptă. Omul străin se întoarse și el și arătă cu mâna în aceeași parte, apoi își mută zâmbind mâna spre turn. Așadar steaua tulburătoare, care speriase neamurile negre din deșert și cutremurase liniștea chiar și a Marelui Preot, se afla acum în fața ochilor sclavului, în grâu, la câțiva pași!
Auta se simțea năuc. Totul dimprejur îl cotropise ca într-o clipă cumplită. Privea în neștire, smulgea fără să-și dea seama spice de grâu fărâmițându-le între degete, deschise gura să spună ceva, dar tăcu, întinse mâna spre străin și o retrase îndărăt. Apoi deodată se lumină. Își aduse aminte că trebuie să facă ceva, să se întoarcă la cortul soldaților și să trimită un crainic la Marele Preot, sau mai întâi să intre în turn, dacă străinii îl vor lăsa să intre. De ce însă ceilalți intraseră la vederea lui închizând după ei ușa? Trebuia să le dovedească dorința sa pașnică de a-i cunoaște... Se întoarse spre străinul ciudat și-i arătă palmele goale, își scutură cămașa albă, ușoară, de in, vrând să arate că nu e primejdios, că nu are arme. Dar străinul nu înțelese. Atunci Auta porni la noroc spre turn. Străinul însă nu-l opri; în loc să se arate mânios, porni și el străduindu-se să-l urmeze cu umbletul său anevoios. Sclavul își dădu seama și încetini pașii, privind mirat trupul firav îmbrăcat cu haine argintii care se mișca încet ca și cum ar fi avut la picioare lanțuri grele de rob.
Când ajunseră lângă turn, străinul rosti ceva în limba lui stranie, ușa se deschise într-o clipă și din pragul ei țâșni în jos o scăriță. Sclavul se uită în jur, dar afară nu era nimeni. Peretele și ușa erau groase de vreo trei palme, și nici o gaură în turn, decât ferestrele alungite părând și ele groase. Cum putuseră auzi cei dinăuntru glasul celuilalt?
Străinul rămase lângă ușă și așteptă, dar văzându-l pe Auta că stă neclintit, intră el întâi și ferindu-se din prag, așteptă iar. Sclavul se temu să intre, nevăzând altceva decât o odăiță mică, goală, rotundă, în care nu era nimeni și nici nu părea a fi. Se gândi că în turn trebuia să fie și alte încăperi, de vreme ce erau ferestre și intraseră pe aceeași ușă puțin înainte câteva făpturi. Se uită bine la străinul care l-a însoțit, îi văzu din nou ochii, i se părură curați și neascunși, așa că în cele din urmă intră. În spate se auzi un șuierat ușor ca de șarpe și o țăcănitură scurtă; se întoarse: ușa era închisă. Odăița era luminată, nu se știe de unde cădeau valuri de lumină albăstruie. I se strânse inima. Se uită în jur, apoi în sus: văzu un tavan ca dintr-un fel de fildeș albăstrui din care se răspândea lumina. Auzi un susur ușor și simți că i se îngreunează răsuflarea. Trase aer în piept, însă în zadar. Tâmplele i se zbătură grăbit. Acum, aerul era tot așa de sărac ca și pe crestele celor mai înalți munți, poate chiar mai neîndestulător. Străinul îl privi cu luare aminte, iar Auta zâmbi ca să arate că nu-i e frică. Dar îi era. Socoti că îndrăzneala lui a fost nesăbuință. Străinul urmărea să-l ucidă, înăbușindu-l. Lui nu-i păsa pesemne, căci zâmbea. Îl va ucide poate ca să-l mănânce cu frații săi, cum fac unele neamuri sălbatice din Țara Nisipurilor. Numai că acelea nu-și înăbușă vrăjmașii: îi spintecă. Dacă așa trebuia să fie, va fi așa, se gândi Auta cu tristețe, părându-i rău numai că ceea ce a apucat să afle nu va mai ști nimeni dintre oameni. Nici pe Nefert n-o va mai vedea, nici pe Mai-Baka și Iahuben, nici...
Dar în aceeași clipă se deschise altă ușă, iar străinul scoase globul de pe cap și i se văzu fața de flăcăiandru, doar că era chel. Aerul nu părea să se mai împuțineze, și Auta fu împins ușor de străin pe ușa deschisă, în altă încăpere, mult mai mare, în care ar fi încăput lesne o sută de oameni alăturați, dar nu erau decât patru străini, fără cel care l-a adus. Cei patru ședeau în niște jilțuri albastre, înalte, n-aveau hainele argintii cu care umblaseră pe-afară, nici globurile sticloase cu săgeată în creștet, și fiecare se îndeletnicea cu câte ceva deosebit. Unul avea în față, pe un fel de masă, câteva sticle și țevi, pline cu felurite ciudățenii: într-unele clocotea ceva, în altele Auta văzu aburi galbeni sau portocalii, în câteva se loveau de pereții de sticlă scântei albastre. Alt străin părea că scrie, fără să se vadă pe ce; al treilea îi întrebă ceva pe ceilalți doi și privea într-o cutie cu o oglindă pe care tremurau niște frânghiuțe de lumină. Numai al patrulea nu făcea nimic, se uita la Auta. Erau cu toții cu chelii mari, afară de unul singur, care avea păr ceva mai bogat, galben albicios, cel care se uita la Auta. Ar fi putut să fie și fată, însă hainele la fel ca ale celorlalți, destul de largi, alcătuite dintr-un fel de cămașă de mătase liliachie prelungită în niște nădragi strâmți, ascundeau bine trupul. Și pe urmă chiar ceilalți, cărora părul din creștet le lipsea, n-aveau bărbi, nici mustăți și nici nu păreau să le radă. Aveau fețe de flăcăiandri fragezi sau de fecioare. După câtva timp, ceilalți trei își lăsară lucrul sau ceea ce făceau și se uitară la Auta, care acum se obișnuise cu aerul împuținat, și zâmbea, ca să facă și el ceva. Străinul care-l adusese, acum se dezbrăca. După câteva clipe, rămase în aceleași veșminte ca și ceilalți. Lui Auta i se păru ciudat că aici, în turn, mișcările acestuia erau repezi și ușoare. Când însă vru să-i facă un semn, ca să vorbească așa cum începuseră de-afară, lângă Auta ieși din podea un fel de scaun lung, cu două rezemătoare față-n față. Străinul care părea să fie fată veni lângă sclav și-i făcu un semn, din care acesta înțelese că trebuie să se așeze. Se așeză într-o parte a scaunului, lăsându-și picioarele înăuntru, pe un fel de prag. Străinul (sau străina) se așeză în partea cealaltă și apăsă ceva ca un sâmbure negru. Scaunul se ridică în sus, spre tavan, pe un fel de picior lung, și se opri dinaintea unui soi de măsuță pe care erau rânduite câteva lucruri sau unelte stranii. „Aici mă omoară!” se gândi Auta. Străinul (sau străina) trase dinspre măsuță un maț subțire care ieșea dintr-o cutie sticloasă și avea în celălalt capăt o rotunjime îngroșată, ca o jumătate de măr. Această rotunjime a mațului fu lipită de partea stângă a pieptului lui Auta, care înlemni înfricoșat, neîndrăznind să facă vreo mișcare. În cutia sticloasă se auzi atunci un țăcănit și începu să salte o lumină. După un răstimp, mațul fu îndepărtat și din cutie străinul care părea fată scoase o placă albă pe care parcă ar fi fost scris ceva. Auta era gata să se liniștească, însă în aceeași clipă străinul cu înfățișare de fecioară îi luă mâna, o atinse cu altă placă legată de alt maț, apoi pe locul acela înfipse un ac în capătul celălalt, unde era un mic glob străveziu, care numaidecât se umplu cu sânge. „Vor să vadă ce gust am!” se gândi Auta, acum aproape împăcat cu gândul morții. Totuși, alt sânge nu i se scoase și pe cel din globul cu ac nimeni nu i-l gustă. Alte câteva lucruri ciudate îi fură ținute câte un număr de clipe lângă ochi, pe tâmplă, pe limbă (Auta uită curând toate acestea) și scaunul cu cei doi inși așezați pe el coborî îndărăt lângă ceilalți. Auta nu putea ști ce se va întâmpla, dar era bărbat și încă bărbat voinic față de aceste făpturi firave, așa că nu-și arătă în nici un fel îngrijorarea. Atâta mai dorea, înainte de moarte să fie lăsat să-și mai umple o dată pieptul cu mireasma aerului din lan; neavând însă cum să le spună, așteptă liniștit să vadă ce va fi. Străinul (sau străina) care-i luase din sânge îi arătă un jilț gol, tot albastru ca și celelalte, și Auta se așeză. Apoi cineva aduse un glob aproape la fel cu celelalte și i-l așeză peste cap, strângându-l ușor de jos până i-l lipi bine de gât. Un maț ieșind din acest glob fu prins de o cutie pe care, într-un fel de ochi, zvâcnea o luminiță. Când luminița aceasta se liniști, Auta începu să simtă cu uimire că trage în piept același aer din lanul de grâu, poate chiar mai înmiresmat. Copleșit de asemenea minuni, Auta se gândea acum dacă într-adevăr acești străini erau zei, dar cu toate că vedea atâtea lucruri nemaivăzute, gândul că nu pot fi zei și mărturisirea unuia dintre ei că ar fi oameni (ce fel de oameni?) părea să aibă în mintea sa mai multă putere. Când i se înfipse în creștetul globului o săgeată, Auta începu să audă toate sunetele din marea încăpere a turnului, iar străinul care-l adusese de afară se așeză pe alt jilț albastru de lângă el (jilțurile se desfăceau din podea după apăsarea câte unui sâmbure ciudat din perete) și arătând spre unul dintre ceilalți zise zâmbind, în limba atlantă a cărei rostire părea totuși să-l obosească:
— Om.
După aceea, punând mâna pe rând pe toate părțile trupului, le spunea numele în limba lui ciudată, așteptând să-l audă și pe Auta, care începu să rostească deslușit și rar cuvintele atlante. Sclavul văzu că străinul le învață ușor și le ține minte, însă el însuși le uita pe cele străine. Îi păru rău că n-are o bucată de papirus, ori măcar un ciob de oală și un os de pește, cum avea totdeauna când învăța limbile străinilor pământeni. Gândindu-se că poate stăpânii turnului vor fi având ceva asemănător, făcu la noroc semn că ar vrea să scrie. Unul dintre ei întâi îl privi mirat, apoi se sculă și-i aduse un teanc de foi ca de papirus, dar foarte albe și subțiri, moi și gingașe aproape ca o țesătură deasă din fire de păianjen, dacă ar fi fost cu putință asemenea țesătură. Auta luă cu grijă o astfel de foaie, temându-se să n-o rupă, însă foaia nu se rupse, nici măcar nu se îndoi între degete. O ridică și privi prin ea crezând că e străvezie de atâta subțirime, dar nu era străvezie. Străinul i-a mai dat și un bețișor lucios, ascuțit la un capăt, dar Auta se întrebă cum va scrie cu el, de vreme ce nici nu avea vopsea în Care să-l moaie, nici nu era vopsea ori altceva în el, lăsând-o să se scurgă. Încercă să scrie pe mâna sa, de teamă să nu sfâșie foile subțiri, crezând că poate e băgat în acest bețișor vreun cărbune. Dar mâna rămase curată. Străinul i-l luă din mână și apăsă ușor, o clipă, capătul neascuțit. Auta auzi un foșnet neîntrerupt, foarte slab, venind din acel bețișor. La semnul străinului, încercă să-l apropie de o foaie, și nici nu apucă s-o atingă bine că bețișorul făcu pe ea un semn negru. Bucuros și uimit, Auta scrise în limba atlantă semnul cuvântului stea, și apoi începu să râdă ca un copil. Străinii se ridicară toți și veniră să se uite. Atunci Auta scrise semnul cuvântului om și rosti om cu glas tare, arătându-se pe sine... Începutul era făcut. Mai multe ceasuri stătură cu toții și fără întrerupere scriseră cuvinte atlante și cuvinte cerești. Ca să poată însenina sunetul vorbelor străine, Auta se folosea de semnele cu care atlanții scriau numele oamenilor și cuvintele altor popoare. Unde nu avea semne, Auta născoci câteva pentru el.
Se făcuse târziu când ieși din steaua sau din turnul oamenilor sau zeilor străini. Le lăsase acolo globul sticlos cu săgeata lui, numai foile și unealta ciudată de scris fără vopsea și fără cărbune le avea la sine, primite în dar.
Ieșind în lanul de grâu, își văzu măgarul păscând departe spice. Era aproape întuneric și unele stele ieșiseră. Căută să vadă încotro putea fi cortul soldaților, și porni într-acolo. Drumul i se păru mai scurt de o clipă.
Soldații stăteau în jurul unui foc și mâncau. Când îl văzu, căpetenia lor întâi crezu că nu-l vede. Apoi făcu ochii mari.
— N-ai murit? îl întrebă cu glas tremurat.
Auta ridică din umeri. Căpetenia îl privi cu luare aminte, apoi păru că se dumirește:
— Ori n-au fost nici un fel de zei și țăranilor li s-a năzărit cine știe ce?... Bine că te-ai odihnit măcar. Puteai să și fugi: aici nu te mai căuta nimeni. Ai fost un nătărău!
Auta zâmbi:
— Crezi că e mai bine de trăit într-un lan de grâu decât în palatul Piscului Sfânt?
Căpetenia înghiți un nod. Sclavul urmă:
— Și aflați că este și casa, sunt și zeii. Sunt cinci. Au venit din cer!
— De unde din cer? întrebă un soldat, cu îngrijorare.
— Voi n-ați văzut steaua aceea lunguiață care s-a zărit mai de mult spre miazăzi?...
— Lasă minciunile, robule! bombăni căpetenia. Nu te întreabă nimeni de ce n-ai venit îndată înapoi. N-ai nevoie să minți. Dacă erau zei acolo, nu te mai întorceai viu. Cine a mai văzut zei și a rămas viu, afară de preoți?! Ori crezi că zeii n-au altceva de făcut decât să stea la taifas cu o stârpitură de rob! Să spui altora minciunile astea, cu mine nu-ți merge!
Auta răbdă cuvintele căpeteniei. Ar fi vrut să-i întoarcă spatele, totuși îi spuse:
— Și dacă am să-ți arăt un semn, tot n-ai să mă crezi? Căpetenia nu zise nimic, dar îl privi cu ochi batjocoritori.
Auta scoase liniștit din sân o cutie dată de străini, o deschise și pe una din foile albe scrise ceva cu bețișorul fermecat. Căpetenia și soldații căscară gura. Căpetenia făcu un pas înapoi. Auta mai zise:
— Sau hai cu mine acolo, să vezi singur dacă am mințit ori nu!
Căpetenia îl privi cu ochii măriți de spaimă și zise repede:
— Nu mă duc!
— Fă ce vrei, îi spuse Auta, dar trimite numaidecât un soldat la palatul Marelui Preot.
Așezându-se în iarbă, sclavul scrise pe una din foile subțiri câteva șiruri de semne și, luând dintr-o lădiță din cort un papirus în care o înfășură și o cutie de aramă în care o închise, pecetlui cutia și o dădu căpeteniei.
Apoi intră în cort să mănânce și să se culce. Străinii îl așteptau a doua zi în turn.


CAPITOLUL XVII



În ciuda vârstei sale, Marele Preot n-a simțit oboseala drumului. Neliniștea se statornicise în el, întinerindu-l, de la plecarea lui Auta. Noapte de noapte zăbovea pe acoperișul palatului privind cerul, fără să vadă însă nimic lămuritor. În fiecare zi, sculându-se din somnul scurt o dată cu robii, răscolea miile de suluri secrete aflate într-o anume încăpere pe care n-o cunoștea nici Auta. Totuși, marea taină rămânea nedezlegată. Bătrânul știa bine că de astă dată n-au fost năluci. Cunoștea temeinic firea oamenilor și nu se îndoia că, măcar în parte, ceea ce spuneau țăranii că au văzut pe câmpia din miazăzi nu putea fi nălucă. Dar atunci ce era?
După trei săptămâni de la plecarea sclavului său, nemaiavând răbdare să aștepte și neauzind nici un fel de vești, a poruncit să i se aleagă cea mai ușoară și mai sprintenă luntre cu cei mai buni vâslași și cu pânza cea mai primitoare de vânt, și a pornit în jos pe Râul Rece. Crainicul lui Auta l-a întâlnit la jumătatea drumului spre Marele Oraș.
În orașul regelui, bătrânul s-a oprit numai o noapte, nu pentru odihnă, ci spre a se ruga zeilor, în Marele Templu. La rugăciune au luat parte toți preoții din oraș, iar în fruntea lor marii slujitori ai celor cinci zei care dădeau strălucire pământului și mai ales cerului Atlantidei. Pe un tron de aur a stat nemișcat și tăcut, cu îngrijorarea în ochi, regele-zeu al țării atlante, iar în poartă, înghesuiți, marii dregători. Străzile din jurul colinei palatului erau înțesate de lume. Fără să vadă sau să audă ceva, oamenii din popor știau că rugăciunea este înălțată zeilor care se arătaseră unor țărani și-l chemaseră la ei pe Marele Preot pentru a da porunci poporului atlant. Bătrânul își striga rugăciunea cu un dezgust abia acoperit, oprirea în templu fiindu-i un ghimpe în talpa grăbită. Firește că nimeni nu văzu la el altceva decât liniștita lui cucernicie, aprinsă doar de dorința de a le cere zeilor îndurare. Nimeni, afară de cei cinci nu putea bănui dedesubturile rugăciunii.
Când Marele Preot ieși din arcada porții palatului regesc, mulțimile de pe ulițe se clătinară pe rând ca lanul aplecat de valul vântului și căzură la pământ neîndrăznind să privească nici cerul, nici temeliile zidurilor în clipa aceasta rară.
... Spre dimineață, Marele Preot se urcă însoțit de Tefnaht pe o mare corabie cu soldați, robi, hrană, corturi și asini. Marea lăuntrică a Atlantidei fu străbătută când cu ajutorul vântului, când cu al sutelor de lopeți.
Acum, când se apropiaseră mult de țărmul țintei lor, bătrânul era frământat de gânduri și neliniște mai tare ca oricând. Iarăși stătea de vorbă în încăperea sa din corabie cu Tefnaht, care încă necrezând că vestea ciudată putea să fie altceva decât nălucă, începea totuși să se tulbure și el. Marele Preot nu-i arătase scrisoarea primită de la Auta; îi spuse numai ce îi scria sclavul. Tefnaht se uita din când în când cu oarecare milă la bătrân, socotindu-l cu mintea obosită de vârstă. Nu îndrăznea să-i mărturisească asemenea gânduri, însă Marele Preot le ghici și în această din urmă zi a călătoriei îi arătă lui Tefnaht scrisoarea.
— Ai mai văzut astfel de pânză sau papirus? îl întrebă atunci bătrânul, văzându-i uimirea. Spune, unde se mai poate face asta în Atlantida, în Ta Kemet sau oriunde în lumea pe care o cunoști?
Tefnaht luă cu grijă foaia albă și uimitor de subțire, o pipăi, o mirosi chiar, o aduse în dreptul luminii, apoi dădu din umeri.
— Slăvite, scrisul robului tău îl recunosc. Dar nu pot ști nici cu ce a scris, nici pe ce... Întâia oară de când sunt, cred că încep să fiu îngrijorat...
— Nu îngrijorat să fii: n-ai de ce... Numai dornic de a afla! îi spuse Marele Preot cu o liniște care nu mai era a lui. Tefnaht simți că e o liniște făcută.
— Mă mir cum nu i-a fost frică lui Auta să intre la acești străini de necrezut, dacă toate cele povestite sunt adevărate! spuse Tefnaht.
Marele Preot îl privi drept în ochi:
— Ție ți-ar fi fost?
Tefnaht se frământă o clipă. Apoi zise:
— Mie nu, slăvite, dar eu...
— Tu ești unul din cei cinci, și el e sclav! Da? - îl întrerupse zâmbind bătrânul. Lasă, Tefnaht...
— Nu, n-am vrut să spun asta, slăvite. Dar el e și mai tânăr, și nici...
Ars însă de privirea piezișă a Marelui Preot, Tefnaht tăcu.
Se apropiau de țărm.
— Și ce vom face, slăvite? întrebă Tefnaht într-un târziu. Vom clădi temple noi pentru ei?...
Marele Preot îl măsură cu privirea:
— Cum, tu ai și început să crezi că au coborât zeii?... Temple putem face oricând, ai răbdare să vedem ce e.

De pe țărm până în lanul de grâu unde se petrecuse minunea, drumul lor se scurse destul de încet, deși robii purtători ai scaunelor celor doi preoți se schimbau la fiecare jumătate de ceas, ceilalți mergând toți pe asini, ca să fie odihniți. De câteva ori Marele Preot blestemă în sinea sa încetineala mersului și se gândi înduioșat la aripile de vultur făcute cândva de Auta. Înaintau grăbiți, dar i se părea că înaintează ca melcii. Și, cu toată graba lor de a ajunge cât mai era soarele sus, nu ajunseră decât noaptea.
Cei doi preoți, înconjurați de câțiva soldați dintre cei mai viteji, dar care acum își uitaseră vitejia și tremurau ca varga, înaintară prin grâu. Zăriră curând la lumina faclelor, ceva mai departe, turnul despre care scria Auta. Marele Preot privi vrăjit: pe măsură ce se apropiau, turnul uriaș strălucea orbitor la lumina celor treizeci de facle. Învelișul lui avea darul să îmbogățească lumina aruncată asupra lui. Erau aproape de turn. Marele Preot făcu semn sclavilor să se oprească. Se dădură jos, și el și Tefnaht. Bătrânul stătu îngândurat și nehotărât. Îi spuse încet lui Tefnaht:
— Auta e înăuntru la ei. Nu văd nici un cort.
— Dar unde sunt oare soldații care au venit cu el? întrebă Tefnaht. Tot înăuntru? Despre ei nu ți-a scris nimic, slăvite.
— Nu mă gândesc acum la soldați! zise bătrânul. Mă gândesc cum să-i dăm de veste lui Auta.

— Poate e mai bine să așteptăm într-un cort până dimineața...
Marele Preot îl fulgeră cu privirea. Atunci Tefnaht căută s-o dreagă:
— Să-l strigăm, slăvite.
— Crezi că aude cineva? Nu vezi că turnul e închis peste tot! Auta scrie că pereții sunt groși de trei palme.
— Sau să batem, slăvite, cu ceva în...
— Vrei să-i superi? se răsti bătrânul.
— Pe zei? întrebă Tefnaht veninos.
Bătrânul nu-l luă în seamă:
— Nu pe zei, pe cei dinăuntru.
— Atunci tot mai bine să strigăm. Altceva ce putem face? spuse Tefnaht acru. La urma urmei nu pierdem nimic și nu supărăm pe nimeni.
Marele Preot încuviință. Fu ales soldatul cu glasul cel mai puternic și în vremea când bătrânul îl învăța ce să strige, cu toții văzură cum în partea de jos a turnului se deschise o ușă, și cum în bogata ei revărsare de lumină se ivi Auta. Sclavul coborî pe o scăriță pe care până atunci n-o zărise nimeni, făcu câțiva păși și apoi căzu în genunchi în fața Marelui Preot, lipindu-și fruntea de pământ. Bătrânul îi spuse să se scoale și îl întrebă mirat:
— Ai ieșit din întâmplare?
— Nu, stăpâne, am auzit sunet de voci, și am recunoscut vocea ta.
Marele Preot tresări.
— Nu minți cumva? Cum se poate auzi dinăuntru?... Ai auzit și ce spuneam?
— N-am deslușit, stăpâne, căci și înăuntru vorbeau. Tefnaht schimbă o privire cu Marele Preot.
— Tu minți! zise Tefnaht. Cine te poate crede, când chiar tu i-ai scris slăvitului nostru stăpân că pereții turnului sunt groși de trei palme!
Marele Preot îi iscodi ochii.
— Nu mint, stăpâne, răspunse Auta. Ei au o oglindă fermecată în care se poate vedea tot ce este în jurul turnului, și au o cutie din care se aude, când e liniște înăuntru, chiar și foșnetul vântului în spice... Te-am așteptat cu nerăbdare, stăpâne!
Marele Preot se întoarse spre un slujitor:
— Atunci să se întindă corturile. Până dimineață stăm aici.
— Nu veniți înăuntru? îl întrebă Auta. Nu-i nevoie de cort pentru tine, slăvite stăpâne, și pentru strălucitorul Tefnaht.
Marele Preot își opri o întrebare pe buze. Spuse altceva:
— Dacă socoți că nu e primejdios să intrăm la ei, vom intra să-i cunoaștem. De dormit vom dormi în cort.
— Tu ai dormit la ei? întrebă Tefnaht.
— Da, stăpâne.
— Dar soldații care te-au însoțit? Nu i-am văzut pe drum.
Auta se uită mirat la Tefnaht, care înțelese și zâmbi pentru sine, bănuind că soldații au plecat de frică. Când porniră spre turn, Auta se uită vinovat la Marele Preot și-i spuse:
— Stăpâne, să nu te îngrijorezi când îți vor pune în jurul capului un glob de sticlă: ei au venit din cer, din steaua roșie care se numește la noi a războiului, și acolo aerul este mai sărac. Până se vor obișnui cu văzduhul nostru, ei umblă pe-afară cu globuri de acestea pe cap, iar mie mi-au pus alt glob, ca să am aer ca afară. La ei în turn aerul este ca și în steaua lor.
Nici Marele Preot, nici Tefnaht nu putură rosti o vorbă. Oricât de bine știuseră să se stăpânească oricând, acuma stătură cu gurile căscate ca robii cei mai de rând. De n-ar fi văzut turnul straniu în fața lor, ar fi crezut că sclavul aiurează.
— Ce facem? întrebă Tefnaht, când își veni în fire. Bătrânul stătu un răstimp pe gânduri, oprindu-se din mers. Apoi porni din nou, zicând curajos:
— Să intrăm, Tefnaht. Dacă nu intrăm, nu putem afla nimic.
— Și dacă cumva... - începu Tefnaht.
— Vom vedea! îi spuse bătrânul în șoaptă, întinzându-i în ascuns un pumnal ascuțit.
— Să le spun că veniți? întrebă Auta.
Marele Preot dădu din cap și porniră iarăși spre turn. Soldații și robii rămaseră să întindă corturile în lanul de grâu.
Când cei trei ajunseră în fața locului unde se deschisese puțin înainte ușa luminată, Auta se opri și spuse ceva ca un fel de cântec (așa li se păru celor doi preoți), căruia glasul lui gros nu-i asprea sunetele limpezi și dulci. Bătrânul își privi sclavul cu ochii plini de mulțumire. Tefnaht însă și-i ascunse pe ai săi spre a nu i se cunoaște pizma. Marele Preot nu răbdă să nu strige încântat:
— Și pe aceasta ai învățat-o, fiule! Sunt mândru de tine.
— Nu toată, stăpâne. Abia am început...
Dar în clipa aceea se deschise ușa și cineva, întocmai cum se povestea prin țară, coborî încet și rămase lângă turn. Marele Preot, stăpânindu-se cu greu să nu tremure, însoțit de Tefnaht căruia îi clănțăneau dinții și urmat de liniștitul Auta, păși spre ușa deschisă, în vreme ce toți ceilalți rămași în urmă, robi, slujitori și soldați, căzură în genunchi cu frunțile la pământ.
Cei doi preoți îndurară cu teamă abia stăpânită ceremonialul îmbrăcării globurilor sticloase și înșurubarea săgeților în creștet, apoi intrară în încăperea cea mare a turnului. Trei jilțuri goale, albastre îi așteptau. Făcându-li-se semn, preoții se așezară, pipăindu-și întruna globurile de pe cap, iar Auta rămase în picioare. Unul dintre străini spuse ceva. Urmărindu-i înfățișarea, Marele Preot întrebă repede și puțin speriat:
— Ce spune?
Străinul se mira de ce Auta nu se așează, dar sclavul socoti că e mai bine de astă dată să nu tălmăcească totul. Zise:
— Că ei nu pot auzi bine când capetele celor cu care vorbesc nu sunt la aceeași înălțime! - și abia se stăpâni să nu râdă, văzând că cei doi preoți l-au crezut.
Sclavul le arătase celor cinci străini cum se alcătuiește și se împarte lumea ai căreia oaspeți erau. La început crezând că aceștia nu pricep rânduiala robiei din pricină că el încă nu știa de ajuns limba lor, își dădu seama pe urmă că adevărul era altul, fără să știe anume care. Și acum întâia oară de când îndura cu umilință robia, îi fu rușine că e rob.
Bătrânul îi făcu semn să se așeze, și Auta se așeză. Apoi, văzându-l în jilț, lângă sine, îl măsură câteva clipe cu o privire ciudată care poate părea așa și din pricina culorii viorii a globului, și îi porunci cu glas uscat:
— Dacă ai învățat să vorbești cu ei, tălmăcește întocmai ce vor spune.
Unul dintre străini, cel cu păr mai bogat și care părea să fie fată, dădu să se ridice și se uită întâi la Tefnaht, apoi sus. Auta înțelese și îngrijorarea i se ivi pe față. Spuse câteva cuvinte în limba aceea cântată, după care străinul se așeză din nou. Amândoi preoții băgaseră de seamă. Tefnaht păli. Marele Preot se întoarse însă spre sclavul său și-i porunci:
— Întreabă-i cine sunt și de ce au venit aici!
Glasul lui suna încă semeț, ca atunci când judeca pe prinții și pe regii străini, nesupuși Atlantidei, și prinși de armata ei.
Auta nu-i întrebă pe străini nimic. Aflase dinainte.
— Știu, stăpâne: mi-au spus mai de mult. Turnul lor nu e stea, e un fel de luntre care poate zbura între stele și planete. Mi-au spus, stăpâne, că pământul nostru e rotund ca o sferă, adică aproape ca o sferă. Planeta lor e la fel, și nu e stea, căci n-are focul ei. Au venit aici pentru că la ei văzduhul s-a împuținat și vor să vadă (și Auta se opri; un gând tainic îi spuse să nu mărturisească tot)... dacă mai sunt oameni ca ei și în alte planete.
Marele Preot îl asculta buimac. Niciodată nu auzise asemenea șiruri de vorbe și credea că nu sclavul său le rostește, ci poate unul dintre străini. Îl privi și, când își dădu seama că sclavul vorbea, se cutremură.
— Am aflat de la ei că soarele nostru e o stea și că și pe ei îi încălzește, măcar că sunt mai departe. Tefnaht se uită batjocoritor la sclav.
— Slăvitul nostru stăpân ți-a poruncit să-i întrebi pe ei, nu să îndrugi prostii născocite de tine, sclav neobrăzat! Dacă nu știi limba lor, spune-ne și vedem ce facem. De ce...
— Lasă-l să spună! îl întrerupse Marele Preot. Apoi se întoarse către Auta: Chiar așa ți-au spus, că soarele e stea?
— Da, stăpâne, numai că, fiind mai aproape decât alte stele, se vede mai mare. Și că pământul nostru și alte opt planete între care și a lor se învârtesc într-un cerc turtit în jurul soarelui.
Marele Preot simți că i se face rău. Dar se încordă și mai întrebă apoi cu glasul mai stins:
— Ai zis că au venit din steaua... sau din planeta lor cu acest turn? Sau mi s-a părut.
— Am zis, stăpâne.
— Și cum se mișcă?
Sclavul nu știa. Întrebă pe străini, vorbi îndelung cu dânșii, apoi tălmăci:
— N-am înțeles prea bine, și ei îmi spun că noi, pământenii, nici nu putem înțelege ușor... Ei zic așa, că în luntrea asta cu înfățișare de turn este o putere pe care noi n-o cunoaștem, dar ei o stăpânesc. Dintr-un grăunte de metal ei scot o putere așa de mare încât poate să facă pulbere un munte. Puterea asta le dă...
Însă sclavul nu-și sfârși răspunsul, deoarece capul Marelui Preot căzu pe umăr. Tefnaht se ținea mai bine. Strigă:
— Auta, apă... a leșinat!
Auta tălmăci repede, sculându-se, iar străinul cu înfățișare feciorelnică veni cu un fel de minge legată de o cutie înaltă, și plimbă mingea în dreptul inimii bătrânului un răstimp. Tefnaht și Auta o urmăreau îngrijorați. Dar bătrânul își veni în fire și zâmbi, zicând:
— Auta, fiule, adu-mi apă să beau.
Sclavul porni spre ușă, tălmăcind străinilor din mers după ce se duce. Tefnaht îl opri:
— De ce pleci? Ia apă de la ei!
Ajuns lângă ușă, Auta răspunse:
— Ei au apă puțină, stăpâne, și spun că nu se încumetă să ne-o dea, neștiind dacă apa lor nu ne face nouă rău. Mă duc în cort!
Ieși. Amândoi preoții priviră în jur cu teamă. Rămași fără Auta, se simțeau stingheri și nevolnici, parcă și-ar fi lăsat marea lor putere în lanul de grâu.
Unul dintre străini, ca să umple timpul cu ceva, se ridică și punând ușor o mână pe umărul bătrânului îi arătă cu cealaltă spre un fel de oglindă albă. Marele Preot și Tefnaht se uitară într-acolo și rămaseră înmărmuriți când îl văzură în acea oglindă pe Auta, lângă cort, cum lua din mâna unui slujitor un ulcior cu apă. Străinul de lângă oglindă trase dedesubt un soi de mâner, învârti niște copci, și se ivi deodată în pătratul alb cerul negru cu stelele lui. Cerul părea că zboară prin minunata oglindă. Apoi zborul se opri și bătrânul recunoscu într-un amestec de stele mărunta stea roșie a războiului. Arătând cu degetul spre ea, străinul roti apoi mâna prin încăpere. Pe urmă, străinul deschise un soi de dulap din peretele rotund și scoase o placă subțire neagră, pe care bătrânul o luă cu mâini tremurătoare și, tulburat, o scăpă. Se făcu palid și nu îndrăzni să se mai uite jos, dar străinul se aplecă și o culese, dându-i-o din nou. Placa nu era nici măcar îndoită. Marele Preot o privi cu luare aminte: era tot un crâmpei de cer, cu stele mari și mici, luminoase și umbrite. Străinul puse degetul lângă o stea verzuie, înconjurată de un nimb ușor, albăstrui, destrămat. Zise apoi, zâmbind, în limba atlantă:
— Pământul.
Preoții tresăriră. Privind întâi năuc la semnele pe care le făcea străinul, Marele Preot se lumină deodată, arătând că a înțeles, și îi spuse lui Tefnaht:
— Pesemne că așa se vede de la ei... Tu îți dai seama, Tefnaht, cât sunt toate acestea de uluitoare? Cine ar fi crezut... cine ar fi crezut că stelele sunt mai mari decât le vedem. Și că pământul e planetă și că se vede așa. Simt că înnebunesc, Tefnaht. Nici nu m-am gândit, nici nu m-a pregătit nimeni... Oare nu suntem nebuni, Tefnaht?
— Cred că nu, slăvite... zise preotul Zeului Puterii, cu glas stins.
— Și sunt în fața noastră, Tefnaht. Nici nu ne-am gândit că s-ar putea să fie, și uite-i aici la noi... sau noi suntem la ei! Nici nu mai știu cum să spun. Mă doare capul.
— Vrei să nu te mai doară, slăvite? întrebă Tefnaht. Trebuie să ieșim de-aici.
Dar Marele Preot clătină din cap. Tot atunci se întoarse Auta cu ulciorul.
— De ce ai stat atâta? îl întrebă Tefnaht.
Iar Auta râse:
— Întâi s-au speriat de mine când m-au văzut cu globul pe cap, apoi au început toți să mi-l pipăie, să vadă dacă nu sunt nălucă.
Bătrânul nu mai vru apă; înțelese că pentru a bea trebuia să-și scoată globul, iar ca să și-l scoată trebuia să iasă din turn. Străinii se uitau curioși la ulcior. Cel cu păr mai bogat luă o țeavă străvezie deschisă la un capăt și o umplu cu apă, apoi apăsă un sâmbure din podea și se așeză pe scaunul pe care Auta îl cunoștea bine, dar care-i uimi pe preoți când îl văzură înălțându-se cu străin cu tot spre tavanul boltit al încăperii.
— Ce vrea să facă? întrebă Marele Preot.
Auta întrebă pe străini, apoi tălmăci:
— Vor să vadă dacă apa noastră e bună și pentru ei.
— Și cum ei n-au băut de loc din apa noastră, de când au venit?
— Nu, stăpâne. Își fac singuri apă.
Marele Preot se uită cu ochii holbați. Tefnaht, mai stăpânit, vru să știe:
— Cine o face?
— Femeia asta, care s-a înălțat în tavan adineauri. Tefnaht se uită în sus, atent.
— Asta e femeie?... Am bănuit eu ceva. Sunt și altele? Auta se feri să zâmbească:
— Nu, stăpâne, numai aceasta.
Marele Preot era obosit. Se ridică greoi, ca să plece. Se ridicară și toți ceilalți.
— Pleci? îl întrebă pe Marele Preot unul dintre străini, în limba atlantă. Preoții se uitară unul la altul. Tefnaht îl întrebă pe străin dacă știe limba aceasta bine. Străinul zâmbi, sfios:
— Nu. Puțin.
Marele Preot își roti din nou ochii prin încăpere, apoi privirea îi căzu pe ulciorul de lut, adus de sclav. I se păru caraghios ulciorul printre toate celelalte lucruri care le vedea. Se rușină și, ca să-și învingă simțământul neplăcut, spuse repede:
— Auta, nu văd printre ei nici un bătrân, numai tineri. Oare bătrânilor le-a fost frică să se suie în luntrea asta a lor? Întreabă-i...
Întrebându-i pe străini, Auta îi tălmăci stăpânului său, el însuși parcă speriat:
— Toți câți sunt aici, stăpâne, sunt bătrâni. Cel mai tânăr are cincizeci de ani. Și femeia are cincizeci de ani.
— Dar ceilalți? întrebă uimit Marele Preot.
— Cel mai bătrân are trei sute patruzeci de ani! Preoții îl priviră speriați.
— Nu minți, Auta? îl întrebă apoi Marele Preot. Sau nu le înțelegi bine limba, și. te-ai lăudat că o știi.
Dar atunci unul din străini arătându-se pe sine cu mâna, zise în limba atlantă:
— Bătrân. Eu sunt bătrân. Trei veacuri și...
Marele Preot făcu un pas îndărăt.
— Ei știu limba noastră, Auta? întrebă Tefnaht căutând să-și ascundă îngrijorarea.
Auta îi cercetă ochii și se gândi o clipă, apoi răspunse, moale:
— Nu, stăpâne... numai câteva vorbe. Limba noastră li se pare prea grea.
Străinul îl privi pe Auta și spuse ceva în limba lui cerească.
— Ce spune? întrebă repede Tefnaht.
— Mă întreabă dacă tot nu credeți că are trei sute patruzeci de ani, zise Auta senin.
Străinul zâmbi și apoi se apropie de Marele Preot la un pas. Acesta nu se mai feri. Străinul îi spuse lui Auta, care tălmăci:
— Te roagă, stăpâne, să te uiți în ochii lui; el zice că ochii spun totul, dacă știi să citești în ei tot ce-ți spun. Zice că a înțeles de la început că ești foarte bătrân, slăvite stăpâne, și că ești foarte înțelept și puternic. Te roagă, stăpâne, să te uiți în ochii lui.
Marele Preot se uită adânc în ochii străinului. Părea mulțumit. Apoi suspină și zise:
— Ce pot vedea în niște ochi atât de străini!
— Dar despre mine ce a spus? întrebă Tefnaht.
Auta se uită la el liniștit. Spuse rar:
— Despre stăpânul meu Tefnaht n-a spus nimic.
— Totuși este prea mult cât a spus că are... Începu Marele Preot, gândindu-se adânc. Nu știu...
— Stăpâne, socoteala asta ei au facut-o pentru înțelegerea noastră, în anii de pe pământ. La ei anul ar fi de vreo două ori mai lung, așa că... cel puțin așa mi-au spus ei, dacă am înțeles.
— Ce tot îndrugi! se răsti Tefnaht la sclavul care îl privea liniștit.
— Stăpâne, zise Auta, ei așa spun: planeta lor fiind mai depărtată de soare, răstimpul în care se învârtește este mai lung...
— Lasă palavrele! îl opri iarăși Tefnaht.
— Nu-l întrerupe, Tefnaht! zise Marele Preot. Nu minte. El nu știa, dar eu am bănuit de mult. Un an este întocmai o învârtire a soarelui împrejurul pământului. Planeta lor dacă e mai departe de soare de două ori...
— Nu, stăpâne! zise Auta. Soarele nu se învârtește, pământul se învârtește în jurul soarelui... ți-am tălmăcit și adineauri ce mi-au spus ei.
Marele Preot îl privi:
— Da, te-am mai auzit, dar am crezut că ori n-ai înțeles tu bine, ori n-am înțeles eu. Va să zică noi... Nu, nu pot să pricep. Nici tu nu pricepi, doar spui după ei.
Auta își plecă privirea. Spuse cu umilință:
— Adevărat, stăpâne, că nu toate le pot pricepe, însă am încredere în ei...
— Cum poți avea încredere în orice străin! spuse Marele Preot, nu atât de blajin ca de obicei.
— Stăpâne, zise Auta, în niște străini care au izbutit să vină dintr-o stea într-altă stea am încredere. Ei nu mai pot să mintă. Ei au cunoscut adevărul mare al firii. Din minciună, stăpâne, adevăr nu se face, nici minciună nici adevăr.
— La urma urmei, de ce n-ar fi așa! zise deodată bătrânul preot. Dacă am putut să ne gândim că soarele se rotește împrejurul pământului și nu cade, de ce să nu ne gândim că se învârtește pământul în jurul soarelui fără să cadă? Oare învârți focul în jurul căprioarei pe care o frigi, sau învârtești frigarea... Căci dacă socoteam altcândva că pământul stă, ne gândeam că se reazemă pe ceva. Dar acel ceva pe ce se reazemă?
Altă dată încredințat de marea înțelepciune a acestui bătrân, Tefnaht clătină din cap cu îndoială, părându-i-se că Marele Preot aiurează. Zise:
— Să mergem m corturile noastre, sa nu-i supărăm șezând aici prea mult. Și slăvitul nostru stăpân e obosit.
Marele Preot îl privi mirat. I se păru nefirească această nepăsare, tocmai acum când începeau să afle atâtea lucruri uimitoare. Dar gândindu-se mai bine, își dădu seama că nu era nepăsare, ci oboseala pe care le-o stârneau toate aceste minuni învălmășite și neașteptate, care năvăleau asupra lor de câteva ceasuri întruna:
— În noaptea asta ai să dormi în cortul meu! îi spuse sclavului bătrânul.
— Da, stăpâne, răspunse el. Dar îngăduie-mi să le spun. Bătrânul încuviință și văzu că după ce Auta le spuse câteva vorbe, străinii izbucniră în râs.
— Ce le-ai spus? se răsti Tefnaht.
— Că nu voi dormi la ei, ci cu stăpânii mei. M-au întrebat dacă mă întorc și le-am spus că dacă-mi vor îngădui stăpânii să mă întorc, mă voi întoarce mâine.
— Și de aceea au râs? întrebă Tefnaht. Ce este de râs în asta!
— Stăpâne, rosti Auta cu teamă și cu umilință. Mi-e frică să-ți mărturisesc ce mi-au spus ei acum... Eu nu înțeleg cum poate fi, dar ei așa spun... și-l privi drept în ochi pe Marele Preot.
— Te ascult, spune-mi! făcu bătrânul, obosit, însă dornic de a ști orice.
— Ei spun că... (și Auta se opri, părându-i rău că începuse) nu știu... mi se pare că ei nu pricep (și Auta prinse curaj și se gândi să încerce a-și duce mărturisirea până la capăt, așa că tălmăci întocmai) cum poate fi cineva stăpânul unui om ca... al unei haine, sau... Eu am încercat să-i lămuresc, dar ei tot n-au priceput și au râs. Ajută-mă, slăvite stăpâne, să pot fi mai înțelept și să-i fac să priceapă.
Auta amuți, fulgerat de privirea Marelui Preot. Tefnaht îl întrebă:
— Ei n-au robi?
— N-au, stăpâne...
— Și cine muncește pentru...
— Taci! se răsti Marele Preot, pironindu-l pe Tefnaht cu privirea sa înghețată. Tu, Auta, nu le mai spune despre asta nimic. Lasă-i, dacă nu înțeleg. Să mergem de-aici!
Preoții le zâmbiră străinilor, neștiind cum să-i salute altfel. Străinii zâmbiră și ei.
Cei trei intrară în odăița unde trebuia să li se scoată globurile viorii. Când rămase cu capul liber, în aerul împrospătat al nopții, Tefnaht fu cât pe ce să adoarmă și Auta îl sprijini. Noaptea era înmiresmată.
În cort, cei doi preoți șezură o vreme tăcuți pe pieile de leopard. Auta era în fața lor, pe iarbă. Preotul Zeului Puterii se frământa pe vraful de piei. Deodată, Marele Preot începu să râdă și zise:
— Spune, Tefnaht, dacă nu sunt mai plăcute pentru somn jilțurile lor albastre decât acești leoparzi?
După aceea fața lui se înăspri puțin și, întorcându-și ochii spre sclav, grăi fără nici o urmă de blândețe:
— Auta, să nu uiți o clipă porunca pe care ți-o dau acum: nimeni, nici chiar dacă te-ar întreba însuși regele nostru, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, nici alți preoți dacă te vor descoase, nimeni, nimeni să nu afle că acești străini nu sunt zei. Așa cum au și început să audă, vor ști toți în Atlantida că străinii din turn sunt cei cinci zei mari cărora li se închină poporul și că au venit să dea prin mine porunci noi Atlantidei. Auta făcu o mișcare, vrând să spună ceva. Dar bătrânul vorbi mai departe:
— Știu, fiule, ce vrei să spui: acestor străini să nu le mărturisești că în Atlantida sunt socotiți zei. De altminteri, chiar dacă le-ai spune tuturora că nu sunt zei, nimeni nu te va crede. Te vor socoti nebun, iar eu nu am nevoie de un rob nebun, ci de un fiu sufletesc înțelept. Iar străinii îmi dau seama că tot nu știu ce este un zeu!
— Dar soldații, robii, slujitorii care au venit cu noi? zise Auta.
— Ei știu că străinii sunt zei. Și ca nu cumva să se gândească la ceea ce nu s-au gândit niciodată, îi vom trimite cu o corabie în ostrovul pustiu de la apus, după care corabia va fi arsă.
Auta se cutremură.
— Nu este mai bine să-i ucidem, slăvite? întrebă Tefnaht.
— De ce să-i ucidem noi? Vor muri singuri după ce vor mânca cele din urmă rădăcini de pe ostrov. Acolo bântuie furtuni dese și înotând nu vor putea să străbată marea.
Deodată Marele Preot tăcu, privind îngrijorat spre deschizătura cortului.
— Spune-mi, Auta, întrebă el în grabă, străinii au învățat limba atlantă?
Auta deschise gura și o clipă se opri. Înțelese. Zâmbi în sinea sa, dar nici o cută nu se clinti pe fața lui. Apoi spuse liniștit:
— Nu, stăpâne, numai câteva cuvinte, și se tot laudă că le știu. I-ai auzit, stăpâne! Mi-au spus că noi avem sunete prea aspre pentru gura lor și nici nu mai vor să învețe... Dar de ce mă întrebi, stăpâne? Am făcut cumva rău că nu i-am învățat?
Marele Preot îi iscodi ochii, însă ochii sclavului erau muți.
— Ai făcut bine, fiule. Nu te obosi să-i mai înveți, mai ales că nici ei nu vor. Învață numai tu de la ei tot ce poți învăța.
Dormiră un somn scurt și adânc. Iar dimineața începură să se pregătească de plecare.
Doi dintre străini ieșiră din turnul lor, din luntrea lor argintie. Cu toții aveau, sub globurile viorii, ochii acoperiți cu sticle rotunde și negre.
— De ce își ascund ochii? întrebă Tefnaht. Ca să nu ghicim ce gândesc despre noi?
— Nu, stăpâne, răspunse Auta. Soarele nostru e prea tare pentru ei. Acolo, în planeta lor, soarele acesta luminează mai slab.
Ce doi preoți se așezară în jilțurile lor care fură ridicate de robi pe umeri.
— Auta nu vine cu noi? întrebă Tefnaht.
— Nu! zise bătrânul. Să mai stea, să mai afle.
Auta se lăsă cu sfială în genunchi și-și lăsă capul în țărână. Cu coada ochiului privi spre turn, și fu bucuros dându-și seama că lanul de grâu îl ascundea.
Convoiul se îndepărtă. Auta se sculă în picioare. O undă de vânt îi aduse la ureche un crâmpei din ceea ce îi spunea pesemne Tefnaht Marelui Preot: „...numai să nu afle prea mult!”
Întâia oară în viață mulțumit că scapă de Marele Preot, Auta se întoarse în fugă la turnul argintiu. Râdea.


CAPITOLUL XVIII



Auta se obișnuise cu oaspeții cerești și se obișnuiseră cu dânsul și ei. Alături de ei, se simțea din ce în ce mai bine. Cei doi preoți plecaseră de mult. Aproape că-i și uitase. Începea să nu se mai simtă rob. Aici, în turnul argintiu, afla multe taine și, chiar dacă nu le înțelegea pe toate, căpătase încredere în blânzii și înțelepții străini. Totuși, unele lucruri i se păreau așa de încurcate, încât în cele din urmă nici nu se mai căznea să le priceapă, dându-și seama de uriașa depărtare între mintea lui și mintea acestor oaspeți cerești.
într-o zi, Auta fu întrebat de ei dacă nu vrea să-i însoțească într-o călătorie prin Atlantida.
— Vrem să facem o călătorie scurtă în care să vedem tot ce este mai de seamă în insula asta! spuse unul dintr-înșii.
Auta primi bucuros, dar râse ca de o glumă.
— Vin cu voi, firește că vin, însă călătoria nu poate fi scurtă: Atlantida e foarte mare! zise el.
— M-am gândit la timp, nu la întindere, îi răspunse același străin.
Auta râse din nou:
— Dintr-un capăt într-altul, de la țărmul de miazănoapte până la țărmul de miazăzi, o călătorie pe măgari durează aproape trei sute de zile, socotind că noaptea trebuie să ne odihnim.
Acum însă începu să râdă străinul:
— Noi nu vom întrebuința animale ca acela cu care ai venit la noi. Voi n-aveți alte animale mai iuți?
— Sunt în păduri, dar nu se pot domestici, iar câinii nu sunt buni de călărie, zise Auta. Ai văzut câini?
— Nu, încă n-am văzut nimic, decât câțiva oameni și animalul cu urechi lungi pe care ai venit tu. Vrem să vedem, cât se poate vedea într-o călătorie de zece zile.
Pământeanul dădu din umeri. Se aștepta la orice minune, dar la cutreierarea Atlantidei întregi în zece zile, nu. Totuși, în aceeași dimineață, Auta văzu în apropierea turnului, culcată în grâu, un fel de barcă lungă și închisă, semănând destul de bine cu turnul și de aceeași culoare argintie. Avea însă și un soi de aripi scurte, înțepenite în ea; coada însă nu avea picioare, ca turnul.
— Cu asta mergem! spuse cel mai tânăr dintre străini.
— De unde ați scos-o? întrebă Auta.
— Străinul cel tânăr îl duse pe prietenul pământean în spatele ușii turnului unde era deschisă o firidă mare, pe măsura acelei bărci înaripate.
Cel mai tânăr dintre străini, cel mai bătrân dintre ei, încă unul și Auta intrară pe o ușiță îngustă și se așezară pe scaunele care se desfăceau din podea, până atunci nevăzute. Al patrulea străin și femeia rămâneau în turn.
Când se așezară, legându-și pieptul și picioarele cu anumite curele pe care le avea fiecare scaun, Auta auzi un horcăit ușor și simți cum tremură totul. Apoi, zvâcnind pe neașteptate, această luntre mică a văzduhului sări de pe pământ și în scurtă vreme călătorul pământean înmărmurit văzu prin lunga fereastra din podea un fel de ceață destrămată, iar după alte câteva clipe, când această ceață se depărtă, își dădu seama că zburau deasupra norilor; zărea printre ei pământul negru, galben sau verde.
După ce-i trecu tulburarea, greu de stăvilit chiar după cele câteva luni de când trăia ca într-o adevărată țară de basm, sau Ta Nuter din istorisirile oamenilor rome, Auta întrebă cu voce tremurătoare:
— Cum zburăm? Văd că aripile nu se mișcă de loc.
— Uită-te în spate, zise străinul cel mai vârstnic; și întorcându-și capul cât îi îngădui strânsoarea curelelor de pe piept, rostul cărora l-a înțeles bine când se urcau și trupul său năzuia să cadă de pe scaun, Auta zări printr-o fereastră rotundă din capătul luntrii un smoc de văpaie albă care țâșnea îndărăt. Se uită lung, însă nu pricepu. Ca și altă dată, iarăși îl cuprinse îndoiala că acești străini ar fi cu adevărat oameni, cum se laudă, și nu vrăjitori nemaipomeniți sau chiar zei. Văzându-i fața răscolită, bătrânul străin cu chip de copilandru încercă să-l aducă spre înțelegerea unui fapt care lui i se părea dintre cele mai obișnuite: Ai văzut cum cade o pietricică? spuse el. Când se lovește de pământ, dacă e ușoară sare înapoi. Văpaia pe care ai văzut-o se năpustește îndărăt și... luntrea asta, cum o numești tu, sare împinsă înainte. Fiindcă e împinsă fără întrerupere, luntrea sare mereu înainte.
Auta vru să spună că începe să înțeleagă, dar tocmai atunci simți un gol în stomac, la fel ca și la săltarea de pe pământ. Acum știa că iar urcă.
Bătrânul străin (ce greu îi venea lui Auta să-l socotească bătrân, chiar dacă-l știa în vârstă de trei veacuri și jumătate!) îi ceru sfatul, întrebându-l ce e mai bun de văzut ca priveliște. Auta îi vorbi despre Marele Oraș.
— Dar de aici nu se mai vede nimic. De ce zburați așa de sus, unde nu ajung nici vulturii?
— Ca să nu fim văzuți de jos și să nu-i speriem pe oamenii voștri fără rost. Orașul îl vom vedea altă dată. Voi aveți munți, am vrea să cunoaștem munții. Pe planeta noastră astfel de priveliște nu se poate găsi.
Ar fi vrut să-i întrebe dacă au numai câmpie, dar era dator să răspundă repede, ca să nu zboare în zadar. Totuși, nici Piscul Sfânt nu fu pe placul străinilor, când aflară că acolo locuia stăpânul lui Auta, nici Muntele de Foc, după ce le spuse că scânteile ies din acel munte mereu.
— Așa, toți munții noștri fumegă, zise Auta. Dar cei mai frumoși sunt aceștia, unde este Muntele de Foc.
Între străini se încinse o sfadă aprinsă, așa i se păru pământeanului. Crezu că se vor bate, dar nu s-au bătut. Numai vocile lor strigau mai ascuțit, mai ațâțate. Când se liniștiră, Auta răsuflă ușurat și le mărturisi teama care-l bântuise, iar ca să-l poată înțelege, le arătă ce înseamnă cearta între oameni și cum foarte des din ceartă se face bătaie.
— Afară de împrejurarea când unul din doi este mai de neam și mai bogat sau e mare dregător, adăugă Auta. Atunci numai el se supără, cel neînsemnat neavând curaj. Și atunci cel mare nu-l mai bate pe cel mic, îl ucide.
— Și celălalt nu e aparat de nimeni? întrebă străinul cel vârstnic.
— De cine? zise speriat pământeanul. Cei mari țin unii cu alții. Ceilalți sunt prea slabi, și ei știu că dacă ar crâcni îi vor pedepsi și zeii.
Străinii căzură pe înduri.
— Dar și voi v-ați certat! le spuse Auta, lămurindu-le încă o dată înțelesul cuvântului ceartă.
Atunci, străinul vârstnic zâmbi. Străduindu-se să folosească multe cuvinte vechi ale lor, amestecate cu altele atlante, pentru a-l face pe pământean să priceapă, îi spuse gata să râdă:
— Tânărul nostru prieten care călăuzește luntrele noastre...
— Cine!... Cârmaciul? zise Auta uimit. Și pe cea mare?...
— Da. Meseria asta e dintre cele mai ușoare. El a fost de părere că totuși trebuie să mergem la Muntele de Foc, cum îl numești tu. Eu socoteam că e primejdios, însă el mi-a dovedit că n-am dreptate, că acolo putem cerceta mai bine alcătuirea planetei voastre, și că la urma urmei noi n-am venit să ne plimbăm, ci să aflăm cât mai mult, iar primejdia, spune el, nu e niciodată prea mare dacă oamenii sunt înțelepți și o judecă înainte de clipa când e prea târziu.
— Și tu? întrebă Auta cu glas nehotărât.
— I-am dat dreptate. Mergem la Muntele de Foc. Auta clătină din cap. Se gândi că oricât l-ar fi iubit Marele Preot, de-ar fi cutezat să i se împotrivească chiar și cu dovezi grăitoare, toată dragostea s-ar fi prefăcut numaidecât în mânie și mânia în omor. Cine erau acești străini? Așadar mai avea o dovadă că zeii erau născociri omenești, căci erau închipuiți ca niște ființe certărețe și pizmașe, clocotind întruna de mânie și de trufii. Îl trezi din gânduri o întrebare a cârmaciului:
— Îți pare rău că nu ne-am bătut?... Spune-ne încotro e muntele.
Auta îl privi încurcat.
— De aici nu știu cum să-ți arăt. Dacă ar fi noapte, aș ști după stele. Și ziua pot găsi drumul, după umbra soarelui, însă pentru asta trebuie să coborâm și să înfig un băț în pământ.
— Nu-i nevoie! zise râzând cârmaciul. Dacă tu cunoști insula asta bine, îndrumează-ne de-aici. Noaptea după care stea te călăuzești?
— Steaua Păstorului arată totdeauna spre miazănoapte. Ea nu se mișcă pe cer.
— Deci dacă știi drumul spre miazănoapte, te poți descurca. Uite, noi zburăm acum spre răsărit, la stânga e miazănoapte...
— Dar locul deasupra căruia zburăm? zise Auta. Poate că suntem mai la miazănoapte sau mai la miazăzi... Fără umbra soarelui nu știu nimic.
Bătrânul străin luă dintr-o mică firidă unde erau câteva lucruri necunoscute pământeanului o săgeată înfiptă într-un cerc plin de metal argintiu. Săgeata era neagră. O așeză pe podea, lângă Auta, și-i spuse:
— Noi folosim asta pentru cu totul altceva, dar e bună și să arate umbra soarelui, dacă vrei. Acum tânărul nostru prieten te va face să te simți ca pe pământ.
Și deodată Auta ascultă cu gura căscată cum șuierul de văpaie se mută din coada luntrei, deasupra ei, și văzu cum luntrea își încetinește mersul și se oprește apoi, atârnată în văzduh. Vru să strige „Cădem!”, dar nu apucă: în aceeași clipă, vâjâind ușor, partea din față a acoperișului lunecă undeva în lături și prin al doilea acoperiș, străveziu de tot, soarele umplu încăperea luntrii. Auta rămase înlemnit. Se uită prin fereastra din podea și, văzând că luntrea nu cade, se mai liniști, totuși încă înspăimântat că luntrea poate sta în văzduh fără să cadă, fără să zboare și fără măcar să se rotească în cercuri ca vulturii.
Străinii îl lăsară să se mire, apoi unul îi aduse aminte:
— Umbra n-o mai măsori?
Auta se rușină, și se uită repede la săgeata neagră. Se uită puțin, ochii lui fiind de mult obișnuiți cu astfel de măsurători. Strigă:
— Bine că ne-am oprit, altfel treceam de el. Acum suntem în dreptul lui, dar trebuie să zburăm spre miazănoapte.
— Mult? întrebă cârmaciul.
— Cu iuțeala voastră nu mai știu în cât timp... Cred că e mai bine să zburăm jos, ca să pot vedea.
Luntrea porni lin și coti. Carapacea acoperișului înveli iarăși dedesubtul ei străveziu. Luntrea cobora, și deodată Auta strigă:
— Acolo! și arătă cu mâna jos, spre fereastra din podea. Văzuseră fumul însă și străinii.
Zburară deasupra unui umăr de munte, căutând loc să se așeze. Când le vorbise de Muntele de Foc, Auta dorise din tot sufletul să-l găsească pe Mai-Baka, însă nu îndrăznea să le spună. Acum, bucuros că ajunseseră totuși acolo, zise:
— Pe muntele acesta sunt niște sclavi, printre care un prieten al meu. Au fugit din robie, ca să fie liberi.
Bătrânul ascultă cu luare aminte și îl rugă pe pământean să-i arate locul.
— Locul nu-l știu, însă dacă am coborî mai jos, poate i-aș vedea.
Luntrea se rotea în văzduh, ca pajurile, dar destul de sus. Fără să mai spună ceva, bătrânul îi dădu pământeanului un lucru ciudat, alcătuit din două țevi unite într-o pâlnie largă și-i arătă cum să se folosească de el. Cu mâna tremurătoare, Auta apropie de ochi cele două țevi și, cu buzele întredeschise de tulburare și plăcere, începu să se uite jos. Vedea deslușit până și frunzele copacilor, dar pe robii fugiți nu-i zărea nicăieri.
— Nu-i găsești? întrebă cârmaciul.
— Nu. Poate că s-au ascuns în vreo peșteră, ori au murit! răspunse Auta trist.
— Să încercăm altfel, fu de părere al treilea străin, și-i spuse bătrânului un cuvânt necunoscut de Auta. Bătrânul îi dădu pământeanului altă pâlnie, înfiptă într-o cutie rotundă și lungă care se isprăvea cu un fel de scoică rotundă și largă. Îl învăță ce să facă cu această unealtă, și un geam fu deschis alături.
Auta strigă numele lui Mai-Baka în pâlnie și își auzi însuși vocea aruncată prin geamul deschis și zguduind munții, ca tunetul. Își dădu seama însă că și auzindu-l, oricât ar striga Mai-Baka pentru a-i răspunde, de aici de sus nu va putea fi auzit. Începu deci să strige îndemnându-l să aprindă un foc. Striga întruna, dar strigătele păreau a fi zadarnice. Și după o jumătate de ceas, nici un foc nu se aprindea; ocheanul fermecat prin care vedea mișcarea frunzelor și șerpii de pe stânci nu-i arăta nici un om.
Atunci fură de părere toți să coboare. Auta alese un loc prielnic și îndată auzi un șuierat deasupra tavanului.
Luntrea se opri în văzduh, apoi începu să coboare în jos, fără rotiri.
— Cădem! strigă Auta.
— Nu cădem, îi răspunse cârmaciul râzând, și apăsă pe un mâner scurt; două carapace de deasupra se dădură puțin în lături, lăsând să se vadă un cerc de văpaie care se învârtea în jurul unei osii negre. Cârmaciul întoarse o clipă capul spre Auta: Ceea ce ți se pare cerc sunt cinci văpăi țâșnitoare care se rotesc împreună cu osia din care țâșnesc. Astea-s aripile noastre adevărate. Privind rotirea uimitor de iute a văpăilor, Auta nu băgă de seamă că se lăsaseră pe pământ decât când rotirea de sus se opri și văpăile nu mai țâșniră.
Cei patru inși ieșiră din luntre. În lumina soarelui, globurile viorii ale străinilor și îmbrăcămintea lor argintie se revărsau în mii de ape. Pământeanul se miră văzându-i că acum se mișcau mai ușor, și află că-și puseseră pe trup cingători cu anumite raze, pentru astfel de împrejurări. S-ar fi întrebat cum trupul său mare putea fi mai ușor însă n-avea răgaz. Îl strigă pe Mai-Baka de câteva ori. În sfârșit, un bărbat negru aproape gol, își scoase capul dintr-o peșteră, dar și-l trase repede înapoi. Auta și străinii porniră spre peșteră.
— Mai-Baka, nu te teme, Mai-Baka. M-ai uitat? Sunt eu, Auta. Vino să te văd! strigă Auta din nou.
Omul negru ieși, dar când îi văzu pe însoțitorii lui Auta fugi iar în peșteră. Auta le făcu semn străinilor să rămână pe loc și se duse singur. Când intră, Mai-Baka se aruncă la picioarele lui încercând să-i sărute glezna. Auta îngenunche lângă el și-l bătu pe umăr, zicând cu voce blajină:
— Ridică-te, Mai-Baka!... Sau nu mă mai cunoști?
Mai-Baka își înălță încet capul și nevăzând făpturile ciudate cu capete sticloase și săgeți în creștet se sculă, încă înfricoșat.
— Cine sunt cei care erau cu tine? întrebă arcașul cu teamă. Sau sunt năluci?
Auta se așeză pe un colț de stâncă. Mai-Baka se așeză și el alături, pe pământ.
— Nu sunt năluci, arcașule; sunt niște oameni străini... zise Auta, și după un răgaz adăugă: Dintr-o țară depărtată. Și eu m-am speriat ca tine de îmbrăcămintea lor, când i-am văzut întâi. Dar sunt oameni de treabă.
— De ce au capul de sticlă?
Întrebarea arcașului îl încurcă. Auta socotea nefolositor să înceapă a-i spune tot ce nici el nu pricepea bine. Știa că Mai-Baka îi va socoti zei pe acești străini și va fugi sau va muri de spaimă. Totuși, cu atât mai mult se văzu nevoit să-i răspundă și mintea lui nu găsea nici o minciună potrivită. Zise într-o doară:
— Astea sunt podoabele lor, nu sunt capete. Cum își pun unii pene în păr, aceștia își împodobesc capetele cu astfel de ulcioare de sticlă viorie...
Mai-Baka îl privi cu neîncredere. Zise:
— Atunci trebuie să fie zei!
Auta își mușcă buza:
— Unde ai mai auzit să se plimbe zeii cu un rob negru ca mine!
— Tu ești robul lor? întrebă Mai-Baka.
— Nu, arcașule, tot al Marelui Preot. El m-a trimis cu acești străini să învăț limba lor și să le arăt cum trăiesc oamenii din Atlantida.
— Sunt negustori de robi? întrebă arcașul îngrijorat.
Auta își strânse dinții de ciudă că nu mai știa cum să vorbească.
— Nu sunt negustori de robi, Mai-Baka. La ei în țară nu sunt robi.
— Dar atunci cine muncește pentru ei?
Întrebarea era foarte grea pentru Auta, deoarece pentru Mai-Baka ar fi fost prea greu răspunsul. Auta zise nehotărât:
— Ei singuri... Sunt meșteșugari foarte buni și au unelte minunate...
— Atunci sunt zei! îl întrerupse arcașul. De unde ați venit? Am auzit parcă o voce care mă striga, dar mi s-a părut că tună muntele ca de obicei și de aceea mi se năzare. Dar nu v-am văzut venind din pădure. Cum ați venit aici?
— Vrei să-ți spun că am venit din cer? zise Auta râzând. Robii nu umblă prin cer, știi bine. Am venit și noi cum vin oamenii.
— Nu pot să te cred că Marele Preot dacă te-a trimis cu ei nu v-a dat măgari. Unde-s măgarii?
— Pasc în pădure! spuse Auta, mâhnit că trebuie să mintă.
Mai-Baka păru că se liniștește. Căzu pe gânduri. Deodată însă întrebă, sărind în picioare:
— Ce arme au? Auta, tu ai văzut armele lor?
— N-au arme, Mai-Baka. Nu le trebuie arme: sunt oameni pașnici.
Mai-Baka îl privi neîncrezător și mirat:
— Dar cu ce se apără? Cum vânează?
— Nu vânează... mănâncă numai... legume și poame. De apărare n-au nevoie: sunt blajini, nimeni nu le face nimic.
Mai-Baka se mai gândi un răstimp, apoi spuse:
— Atunci sunt vrăjitori!
— Da, un fel de vrăjitori dacă vrei să le spui așa, dar nu vrăjitori ca Tela, ci mai degrabă oameni foarte înțelepți care pot să facă cu meșteșugurile lor tot felul de minuni. Și sunt buni...
— Atunci tot am zis mai bine la început: sunt zei! Auta, mulțumit că ajunseseră la o oarecare încheiere mai înțeleaptă, se sculă de pe stâncă și-l chemă pe arcaș:
Dar Mai-Baka se scutură, îngrozit.
Auta îi cuprinse umerii cu brațul:
— Mă mir de tine, Mai-Baka. De Puarem nu te-ai speriat, de oastea atlantă nu ți-a fost frică, pe Muntele de Foc stai ca la tine acasă printre fum și scântei, și de niște străini pașnici care sunt ca niște copilandri te înspăimânți. Sau n-ai încredere în mine, mă crezi vânzător de prieteni? Spune-mi curat, și atunci mă duc și nu mă mai întorc. Eu m-am folosit de prilej, ca să te pot vedea. Marelui Preot nu-i puteam spune că vreau să te văd pe tine. M-ar fi ucis.
Mai-Baka stătea în cumpănă.
— Ia-ți arcul ca să ai mai mult curaj, și vino cu mine! mai adăugă Auta.
Fostul rob pomi după prietenul său.
— Nu-ți iei arcui? îl întrebă blândul prieten.
Dar Mai-Baka îl privi speriat:
— Nu sunt nebun! Cine a mai pomenit să te lupți cu zeii! Eu am și arc, și suliță, și secure, dar nu le pot lua. Dacă zici tu să mă duc, hai să ne ducem... Fie ce o fi!
Când dădură de cei trei străini, se miră de ei chiar și Auta. Doi, care erau mai tineri, își scoseseră globurile și căutau să respire numai printr-un fel de pâlniuță cu sită, legată deasupra nasului. Al treilea îndreptase un fel de țeavă spre fumul muntelui și asculta un fel de țiuit care ieșea dintr-o cutie. Cei doi mai tineri adunau bulgărași de pământ și pietricele punându-le în alte cutii. Cârmaciul se apropie de Auta și Mai-Baka se feri.
— Încercăm prima dată, zise cârmaciul arătând spre sita de pe nas. Cred că se poate, deși respirația e cam scurtă. Prietena noastră ne-a spus că nici aerul din câmpie nu e vătămător, dar trebuie să ne deprindem întâi cu cel de pe munți. Credeam că deosebirea de aer e mult mai mare.
Mai-Baka holbase ochii și asculta uluit. Nu îndrăznea să-l tulbure pe Auta, totuși nu se putu stăpâni să nu rostească pentru sine:
— Am știut că sunt zei: nici nu vorbesc, cântă!
Lui Auta îi veni în minte tot timpul trecut, când era nevoit să se târască umilit la picioarele tuturor preoților și celorlalți stăpâni din Ta Kemet, apoi din Atlantida. Un sfredel dureros îi intră în inimă. Ce putea să facă? Să plece în munții aceștia, cu Mai-Baka, să se îmbrace cu frunze și să se hrănească cu rădăcini uitând toate câte le-a învățat și nemaicitind nimic? Străinii vor pleca în cele din urmă, și se va întoarce pe Piscul Sfânt. Iar când va muri Marele Preot, Tefnaht sau altul... Nu, trebuia să găsească neapărat o ieșire...
Îl întrerupse străinul cel vârstnic, venind spre el:
— Auta, aici nu vom putea rămâne mult, zise el arătând spre fumul muntelui. Aerul e într-adevăr rărit, dar are pucioasă și altele, care ne fac rău. Alți munți mai aveți?
— Sunt spre miazăzi, sunt și spre miazănoapte, dar nu prea înalți. Tot Piscul Sfânt cred că e mai prielnic! răspunse Auta.
— Dar acolo stă bătrânul acela al vostru. Nu știu dacă e bine și pentru tine și pentru noi să fim lângă el. Mi se pare că nu i-a plăcut venirea noastră pe pământ, cu toate că nu vrem să-i răpim nimic. Poate doar să-i ajutăm pe oamenii voștri!
Auta se însenină:
— Tocmai de aceea... (Străinul nu-l pricepu. De altminteri, nici nu se străduia acum, urmărind altceva).
— Dar palatul Marelui Preot nu este chiar în pisc. Noi zicem așa, Piscul Sfânt, însă de pe umărul Muntelui Vulturilor unde stă palatul și până în pisc e urcuș de o zi. În pisc e un fel de podiș, și o peșteră...
Ascultându-l cu luare aminte pe pământean, străinul nu mai așteptă și zise:
— Atunci ne ducem acolo. Urcându-se în luntre, cârmaciul zise:
— Prietenul tău nu vine cu noi? Auta zâmbi trist:
— Nu. El nu poate veni: e un rob fugar.
— Auta, pleci? întrebă sfios Mai-Baka văzându-l că se îndepărtează și băgând de seamă acum butoiul mare și lung în care intrau străinii. Vrei să înham eu măgarii la căruța voastră? Spune-mi numai unde i-ai lăsat să pască, și-i aduc.
. Auta nu se putu opri să nu izbucnească în râs. Auzindu-i râsul zgomotos, străinii ieșiră din luntre și se întoarseră lângă el. Auta le spuse ceea ce voia să facă omul voinic cu frunze pe șolduri. Străinii se așezară pe pietre, ca să râdă și ei în voie. Mai-Baka se simțea stânjenit. Se fâstâcise. Nu știa ce să facă și apropiindu-se puțin de Auta îi spuse:
— Vrei să-ți aduc puțin lapte de capră?
Auta îl privi mișcat și primi. Arcașul alergă spre peșteră.
— Văd că tu te-ai obișnuit cu noi mai repede, și nici bătrânul tău nu părea așa de sperios ca omul acesta, spuse străinul cel vârstnic.
— Acesta e rob! îi răspunse Auta. El n-a putut ști nimic chiar din puținele taine pe care le știm noi, cei care am avut norocul să putem citi ce s-a scris de către înțelepții pământeni.
— Robii la voi nu pot citi? întrebă cârmaciul.
Auta se uită la el cu mirare:
— Chiar cei care citesc, nu pot citi decât unele cărți. Cele mai tainice le ține ascunse Marele Preot. Unele le cunosc și eu, dar eu am avut un noroc deosebit...
— Plătit cu robia! spuse străinul cel bătrân.
— Dacă altfel nu s-a putut... zise Auta rușinat.
— Știi, Auta, spuse bătrânul cu fața de copilandru, de când am aflat toate acestea de la tine, mă tot gândesc mereu. De mult de tot, când eram cum e cârmaciul nostru, am avut patima lucrurilor vechi. Am citit atunci niște cărți pe care de mii de ani nu le mai citește aproape nimeni. Abia acum încep să-mi aduc aminte: se spune că și la noi ar fi fost un fel de stăpâni și de robi sau ceva asemănător, însă de mult, în vremuri uitate, știu eu?... poate acum vreo douăzeci de mii de ani. La noi astfel de cărți nu mai îmbie pe nimeni. Se păstrează numai ca să se păstreze. Dacă mi-aș fi putut închipui, aș fi adus unele din ele aici. Atunci nici nu le-am înțeles.
— Și ce-au făcut robii la voi? Pesemne că s-a întâmplat ceva, de vreme ce nu mai aveți robi.
— Nu înțeleg, spuse străinul. Atunci, de mult, oamenii s-au unit și au înțeles că stăpânii planetei sunt și ei. Și robii voștri ar putea înțelege.
Auta ridică din umeri. Abia acum începea să înțeleagă el, de alți robi nu putea fi vorba. Zise pe gânduri:
— Totuși, dacă s-ar răscula robii noștri, nu crezi că ar fi de folos?
Veni Mai-Baka aducând lapte de capră într-un ulcior de piatră scobită. Auta se hrănise rar cu hrană pământească de când era cu străinii. Ei înghițeau niște sâmburași de mai multe culori și l-au deprins cu aceștia. Nu se simțea niciodată flămând, dar gura uitase gusturile și stomacul i se subțiase. Luă ulciorul și-i întrebă:
— Voi nu vreți?
— Nu, spuse bătrânul. Până când prietena noastră care a rămas în luntrea mare n-are să cerceteze hrana voastră, nu putem încerca. Nu știm ce este...
Auta bău laptele cu plăcere, și Mai-Baka îl urmări cu o bucurie de copil.
— Mai-Baka, nici nu te-am întrebat unde sunt ceilalți ai tăi? îi spuse, după ce îi mulțumi pentru lapte.
— Sunt în pădure, vânează. Alții culeg rădăcini și ierburi. Acolo sunt toți, și Agbongbotile, dacă-l mai ții minte, și Ntombi. Numai Mpunzi nu este. L-au ucis?
Auta tresări:
— Am uitat să-ți spun: Mpunzi a ajuns la palat, am vorbit cu el și nu l-au ucis, dar e în casa robilor... deocamdată nu știu cum să-l ajut să plece.
— Zeii aceștia nu vor?
— Nu pot nici ei, Mai-Baka, pentru că nu sunt zei! Mai-Baka îl privi dezamăgit.
Dar în mintea lui Auta se schimba ceva. Răspundea la întrebări, însă chiar și arcașul văzu că se gândește la altceva. Și deodată Auta sări în picioare și-l îmbrățișa pe Mai-Baka. Arcașul la început se sperie.
— Mai-Baka! strigă Auta. Am să ți-l aduc pe Mpunzi, și arme bune de-ale atlanților!
— Pe Mpunzi ar fi bine dacă l-ai aduce. Dar ce să fac cu armele atlanților? Avem câteva, dar sunt bune arcurile noastre de lemn. Aici nu sunt fiare mari. Pentru păsări și căprioare sunt bune arcurile noastre. Nici soldații nu vin aici.
Auta nu vru să-i mărturisească tot gândul. Zise numai:
— Dacă pot, aduc arme ca să le ai. Poate vor folosi și ele la ceva!
Apoi îl îmbrățișă încă o dată, fiindcă străinii îl chemau spre luntre. Din mers, îi mai strigă:
— Să mă aștepți, am să mai vin la tine.
Mai-Baka alergă după el:
— Auta, nu vrei să-ți înham eu măgarii? îl întrebă fugind.
Auta intra în luntre, după străini. Îi răspunse din ușă:
— Nu e nevoie de măgari. Ai să vezi!
Ușa se închise. Mai-Baka văzu uimit o roată de văpaie vâjâind deasupra și când luntrea, pe care el o socotise întâi butoi și apoi căruță, începu să se urce lin în văzduh, drept în sus, arcașul schimonosit de groază se trânti cu fața la pământ și începu să se roage zeilor puternici și buni care i-l aduseseră pe Auta. Apoi deodată îl fulgeră un gând: dacă și Auta e zeu și numai s-a prefăcut în om negru ca să cunoască gândurile oamenilor negri și să afle dacă erau buni sau răi? Căci acuma își aducea aminte că Auta venise în sărmana lor oază tocmai când se deschisese în cer ochiul acela ciudat.
Și Mai-Baka începu din nou să se roage luntrei de foc ce se înălțase la cer din fața lui.
Și după ce sfârși rugăciunea, se duse să se privească în oglinda unui iezăr din apropiere. Era mândru de sine și acum se socotea sfânt, de vreme ce zeii l-au ales să i se arate.


CAPITOLUL XIX



Ocolind în zbor Piscul Sfânt, străinul vârstnic se gândi că totuși le-ar fi de folos să cunoască palatul Marelui Preot. Auta era și bucuros și îngrijorat, dar nu avu răgaz să cerceteze care din cele două simțăminte e mai puternic; în scurtă vreme luntrea se așeza în fața grădinilor marelui palat.
Urcând treptele de marmură, străinii băgară de seamă că în preajma clădirii nu era nimeni. Auziseră de la Auta despre marile case de robi și soldați, dar grădinile și curțile se vădeau goale. Totuși, privirea lor nu zăbovi mult asupra acestui amănunt, abătându-se curând asupra frumuseții palatului. Se opreau să se uite îndelung la câte un stâlp sau la tavanul tăiat de mâna unui meșter rar, care închipuise în marile lărgimi ale marmurei de sus un belșug de vietăți, de nori și de arbori. Se uitau și la pereții ciudați și la pardoseala cu joc de alb și negru, la amestecul de piatră verde, neagră, albă, roșie, vânătă, la ochiurile de oricalc încrustat. Auta era foarte mirat că străinii, făptuitori ai atâtor minuni nemaipomenite, zăbovesc atâta privind acest palat. Parcă răspunzând gândului său, străinul cel vârstnic îl întrebă:
— Cui folosesc aceste frumuseți dacă nu le privește nimeni?
— Cum nimeni? se miră Auta. Le privește Marele Preot, preoții care vin la el, regele, slujitorii de-aici...
— Dar prietenul tău îmbrăcat cu frunze?
Auta înțelese și se înfurie pe sine că nu pricepuse de la început. În tăcere îi îndrumă pe străini spre ușa din fund bănuind că Marele Preot este în sala cu cărți. Un slujitor ieși de după un stâlp și măsură cu ochii mirați pe străini Cei trei intraseră în palat fără globuri. Sitele de cernut văzduh le aveau la ei, însă nu pe nas. Voiau să nu sperie pe nimeni. Slujitorul îl opri pe Auta la ușă și intră în sală singur. După câtva timp, slujitorul îl chemă înăuntru. Sala cu cărți era goală.
— Unde-i stăpânul nostru slăvit? întrebă sclavul Marelui Preot, dar slujitorul ieși tiptil strecurându-se pe lângă el, fără să-i fi răspuns. În o anumită parte a sălii erau câteva jilțuri de abanos acoperite cu piei de leopard. Auta îi pofti pe cei trei să se așeze, iar el rămase în picioare. După puține clipe intră un preot tânăr sau mai degrabă un învățăcel (Auta nu-l cunoștea) și-i spuse sclavului, nedându-i timp să i se închine, că numaidecât va veni strălucitorul Tefnaht. Când să-l întrebe de Marele Preot, Auta văzu că nici tânărul nu mai era: se strecurase nezărit.
Străinii ședeau în jilțuri și priveau odaia în tăcere. Când intră Tefnaht, Auta tresări și vru să cadă în genunchi, dar fiul Zeului Puterii îl opri cu un gest aspru și-i porunci în șoaptă să se așeze și el într-un jilț. Mirat, Auta se așeză între Tefnaht și străini.
Preotul îi ceru sclavului să-i întrebe cum se simțeau pe pământ, dacă s-au obișnuit cu văzduhul „nostru pământean” și ce ar dori să mai vadă și să mai afle.
Străinii îi spuseră, prin Auta, că se simt pe această planetă destul de bine, iar cu aerul, după cum se vede, au început să se deprindă. Apoi își întrebară tălmaciul ce rost aveau asemenea cuvinte. Cam stânjenit, Auta îi lămuri că așa e obiceiul în această țară și în alte țări pământene, să fie întrebați oaspeții, de gazdă, cum se simt și dacă le place la ea. Atunci cârmaciul îl rugă pe Auta să tălmăcească următoarele cuvinte:
— Ne-a plăcut mult palatul vostru, care e minunat de frumos.
— Aveți multe asemenea palate?
— Avem! răspunse Tefnaht cu mândrie. Sunt multe în Marele Oraș. Este palatul regelui (Tefnaht făcu aici o pauză, uitându-se cu coada ochiului la Auta, apoi urmă repede), este mai ales Marele Templu.
— Cine locuiește în acesta? zise străinul.
Auta tălmăci întocmai. Apoi îl întrebă pe Tefnaht dacă îi este îngăduit să-i deslușească străinului înțelesul cuvintelor Marele Templu și, căpătând încuviințare, încercă:
— Este o casă a zeilor... adică (își aduse aminte că străinii tot n-au ajuns să priceapă ce sunt, sau ce ar putea să fie zeii) un palat... un palat în care de fapt nu locuiește nimeni, dar care este închinat... unde marii noștri preoți... (și iar se opri) unde...
Tefnaht îi porunci să tacă:
— Nu trebuie!... Le vom face în pisc, un templu care să fie pentru ei o casă foarte bună de locuit. Când va fi gata, ai să le spui că le-a dăruit-o Marele Preot... sau nu, mai bine să le spui că le-a dăruit-o poporul Atlantidei...
— Stăpâne, spuse Auta, dar ei nu vor mai sta mult pe pământ!
— Ți-au spus că pleacă? Atunci cu atât mai bine. Templul va rămâne al meu! zise vesel Tefnaht, însă numaidecât ochii i se încruntară și sclavul ghici că preotului îi părea acum rău de ceea ce îi scăpase din gură. Străinul cel vârstnic se sculă și, apropiindu-se de rafturi, întrebă ce se află în cutiile rotunde și înalte. Auta veni lângă el și scoase un sul de papirus.
— Cărțile bătrânului, zise dânsul. Străinul luă sulul, desfăcu puțin din el și se uită cu luare aminte la rândurile drepte ale semnelor scrise cu atâta migală de o mână de mare meșter.
— Sunt multe asemenea săli în insula voastră?
— Ce întreabă? strigă Tefnaht sculându-se repede și venind lângă ei.
— Întreabă câte săli din acestea sunt în Atlantida.
— Și tu câte i-ai spus?
— N-am apucat să-i răspund, stăpâne.
— Spune-i că sunt multe! îi porunci Tefnaht.
— Două! zise Auta, iar străinul își încordă fața ca să nu zâmbească.
Străinii se plictiseau. Văzuseră repede că nu aveau ce afla aici. Mulțumiți că priviseră palatul, se sculară să plece, și Tefnaht nu-i opri, cum s-ar fi cuvenit să facă o gazdă pământeană.
— Unde-i bătrânul vostru? întrebă la ușă străinul vârstnic.
Auta îi tălmăci lui Tefnaht, dar acesta nu răspunse. Crezând că n-a fost auzit, sclavul mai întrebă o dată, iar Tefnaht îi făcu semn să tacă. Sclavul însă născoci un răspuns:
— Bătrânul e obosit... cred că doarme.
— Auta, zise Tefnaht (și Auta tresări), am văzut cu ce ați venit. Nu amețești în ea?
— Nu, stăpâne. Mai curând amețesc pe corăbii. În văzduh nu sunt valuri.
— Și nu cade? întrebă preotul din nou.
— Nu, stăpâne, plutește ca fulgul și se lasă pe pământ mai lin decât pajura când zboară în rotogoale. După un răstimp de gândire, Tefnaht porunci:
— Spune-le să mă ia și pe mine în corabia lor, dacă cumva se duc în Marele Oraș. Să le spui că au ce vedea acolo și că aș fi bucuros să le fiu călăuză.
Auta le tălmăci această rugăminte a preotului și străinii nu se împotriviră. Ieșind ultimul, Auta auzi un foșnet și se întoarse: de după o perdea se ivi o clipă capul Marelui Preot. Auta zâmbi în sine și ieși fără să spună nimic nimănui.
Ceilalți erau în grădină și se uitau la flori.
Când îi ajunse Auta din urmă, cârmaciul deschise ușa luntrei și-l pofti printr-un semn pe Tefnaht. Preotul intră și se așeză pe un scaun, apoi când văzu că unul din străini (cârmaciul) se duce în față și începe să miște anumite mânere, bănui ceva și se mută pe scaunul de lângă el.
Auta amuți de mirare văzându-l atât de liniștit, lăsându-se legat în curele fără a crâcni (de fapt, Tefnaht se lăsă legat văzând că asta se întâmplă și cu toți ceilalți) și urmărind mâinile cârmaciului cu cea mai desăvârșită luare aminte. Sclavul se gândi apoi că mirarea sa era fără rost, și pesemne că preotul, încredințat că acești străini sunt într-adevăr buni și înțelepți, voia și el să învețe orice de la dânșii.
Străinii nu-și mai puneau globurile. Unul dintre ei dădu celorlalți și înghiți și el câte un bumb lucios care nu semăna cu cele cu care de obicei se hrăneau. Cârmaciul îl văzu cum se uită și-i spuse:
— Astea ne ajută să respirăm mai ușor aerul vostru. Cred că în curând nu le vom mai folosi.
Apoi luntrea zvâcni în văzduh și Tefnaht închise o clipă ochii, facându-se palid. Cârmaciul îl privi îngrijorat, dar preotul își veni repede în fire și începu să se uite uimit la pământul care se depărta sub ei, la norii ca niște câlți lăptoși, la mișcările ușoare ale mâinilor cârmaciului care alergau pe mânere și pe alte unelte de călăuzire a luntrei, toate așezate sub un arc de geam cu cercuri luminoase, săgeți și semne necunoscute.
Auta ședea în spatele cârmaciului. Îi arătase încotro să zboare și acum privea pe geamul de jos. Auzi însă glasul lui Tefnaht:
— Auta, tu ai putea să duci luntrea asta singur?
— Nu, stăpâne! răspunse el surprins.
Întrebarea era cu totul neașteptată, dar Tefnaht, fără să-l privească, mai spuse:
— Trebuie să învățăm de la acești străini tot ce știu.
— Dar noi nu vom putea face niciodată astfel de luntre! zise Auta; se gândi însă că Tefnaht avea dreptate: orice trebuia învățat, chiar dacă folosul nu se zărea aproape.
Tefnaht îi ceru să-l întrebe pe cârmaci dacă meșteșugul lui e greu de învățat. Auta îl întrebă și auzind răspunsul, i-l trecu preotului:
— Nu e greu, stăpâne. El zice că greu e când ai de gând să duci luntrea în împrejurări neașteptate, când vrei s-o răstorni prin văzduh ori s-o oprești nemișcată, sus... Dar numai ca s-o ridici de la pământ, s-o porți pe drum drept și s-o cobori e o jucărie. Te roagă, stăpâne, să te uiți la el. Mânerul acela negru din stânga pe care a pus mâna acum, dacă se trage pe jumătate, luntrea se pregătește de zbor, când îl tragi de tot, începe să iasă văpaia care o mișcă; alături e un fel de copcă albastră: apeși pe ea și luntrea țâșnește în văzduh. Celelalte te roagă să le urmărești după mâinile lui, stăpâne, în timpul zborului.
Bucuros că pământenii nu se mai înfricoșau, cârmaciul își mânuia luntrea cu multă luare aminte, arătându-i lui Tefnaht prin semne ce anume și cum trebuia făcut. Din clipa aceea, preotul fiu se mai uită decât la mâinile cârmaciului. O singură dată mai ceru o lămurire: dacă luntrea poate zbura și mai repede. Întrebarea îl uimi pe sclav. Cum, nu-i era de ajuns această iuțeală neasemuită, mai mare decât a vântului, de la care îi vâjâiau urechile? Unde mai pomenise Tefnaht zbor mai grăbit! Îl întrebă pe cârmaci și-i tălmăci preotului răspunsul:
— El zice că s-ar putea și ceva mai repede, însă nu e bine pentru sănătatea omului dinăuntru. Dar luntrea lor cea mare cu care zboară între stele nu are nimic primejdios pentru sănătate, chiar dacă zboară, cum spun ei, cu iuțeala luminii.
— Cum cu iuțeala luminii! se miră Tefnaht fără a-și întoarce capul. Poate n-ai înțeles. Lumina nu zboară. Poate că asta înseamnă în limba lor să zbori iute ca gândul, cum spunem noi, deși nici gândul nu zboară. Lumina soarelui o vezi îndată ce a răsărit soarele.
— Nu știu, stăpâne, sau mai degrabă nu înțeleg. Ei totuși spun că lumina zboară, dar că nimic în lume nu poate zbura mai repede. Soarele ei spun că nu-l vedem decât după vreo cinci sute de clipe după ce a răsărit, iar de la ei se vede și mai târziu, și de la unele stele mi-au spus că lumina zboară ca să ajungă până la ochii noștri chiar câteva mii de ani. Asta mi-au spus, deși eu tot n-am înțeles.
— Nu vezi că-și bat joc de tine! râse Tefnaht, neslăbind din ochi mâinile cârmaciului. Dacă zboară atât de repede, cum o să zboare câteva mii de ani. Ești un neghiob și degeaba te-a trimis la ei slăvitul nostru stăpân. Cred că e mai bine să te întorci la palat!
Dar atunci, străinul cel vârstnic care ședea în spatele lui Tefnaht zise liniștit, în curată limbă atlantă:
— Dacă toți pământenii ar fi cinstiți și înțelepți ca Auta, ar fi ușor pentru voi să învățați orice. Iar unele stele sunt într-adevăr departe de pământul vostru și lumina de la ele până la voi ajunge în sute de mii de ani. Auta nu te-a mințit!
Uluit, Tefnaht uită de cârmaci și se întoarse repede, cât îi îngăduiră curelele, spre străinul din spatele Iui. Apoi întoarse capul spre Auta și-l fulgeră din ochi. Scrâșni și spuse printre dinți:
— Ai călcat porunca, șarpe!
Înspăimântat, Auta se întoarse spre străinul vârstnic și-i spuse în limba adusă din cer, în vreme ce Tefnaht își mușca buzele, înciudat că nu poate înțelege.
— Acum, viață nu va mai fi pentru mine. Ei mi-au poruncit să nu vă învăț nici o limbă pământeană, v-am spus... Au să mă ucidă!
Străinul îi răspunse, zâmbind, tot în limba atlantă:
— Am înțeles acum tot. Nu te teme. Vei rămâne cu noi. Alături de noi n-are ce să ți se întâmple.
— Dar când veți pleca de pe pământ? întrebă Auta.
— Vii cu noi în planeta noastră: acolo n-ai stăpâni. Ai să fii numai tu stăpânul tău! răspunse străinul.
— Aici, dedesubt! strigă însă Auta.
Luntrea începu să coboare și în câteva zeci de clipe se așeză într-o piață din apropierea palatului regesc. Abia atunci Tefnaht își dădu seama că pierduse tocmai oprirea luntrei și se uită repede la mâna cârmaciului, aflată încă pe mânerul violet.
După ce coborâră cu toții, vârstnicul străin îi mai spuse o dată lui Auta, în limba atlantă, parcă anume pentru Tefnaht:
— Am înțeles abia acum ce înseamnă la voi să fii rob. De azi înainte tu nu mai ești robul nimănui. Pentru noi ești fratele nostru.
Stăteau lângă zidurile palatului regesc. Fața lui Tefnaht nu mai era acum roșie ca de obicei: era galbenă, ca a unui răsăritean. În jurul lor treceau în cumplită învălmășeală, ca totdeauna în acest mare oraș al lumii, tot felul de oameni: soldați, negustori, meșteșugari, sclavi. Nu-i lua nimeni în seamă. Afară de îmbrăcămintea ciudată a străinilor, care nu putea să mire ochii atlanților de-aici deprinși cu toate neamurile lumii, ceata lor nu avea nimic deosebit. Numai pe Tefnaht îl recunoșteau câte unii și se depărtau înspăimântați.
Bucurându-se în gând de această împrejurare (ce ar fi fost însă dacă străinii ar fi avut ciudatele lor globuri pe cap!), Tefnaht căută să se depărteze pe nesimțite de ceata în care se afla, strecurându-se pe furiș în mulțimea pestriță. Când ajunse destul de departe, făcu semn unui sutaș de pe zidul palatului. Sutașul coborî și ascultă cu urechea aplecată o poruncă. Auta nu scăpase din vedere primejdia și izbutise să-l zărească pe preot lângă zid unde lumea nu se mai înghesuia. Fața nu i se deslușea, însă îi cunoștea veșmântul. După câteva clipe, dând la o parte mulțimea cu lăncile, câțiva soldați în frunte cu sutașul se apropiau de străini. Sutașul mergea țanțoș, cu pieptul scos înainte, în mână cu o sabie scurtă, greaua sabie scurtă a armatei atlante. Însă pe neașteptate, sutașul se repezi la Auta și trântind sabia pe lespezi îl îmbrățișă, strigând:
— Auta!... Tu ești, Auta?
Auta abia putu rosti de bucurie și tulburare:
— Iahuben, prietenul meu drag!
Dar Iahuben numaidecât se desfăcu din îmbrățișare: își adusese aminte de ceea ce a săvârșit. De față cu lumea și mai ales în ochii temutului Tefnaht a îmbrățișat un sclav în loc să-l ia între suliți. Dar era prea târziu, și nici după toate câte le-a trăit și a văzut în vremea din urmă, n-ar mai fi fost în stare să-l ia între suliți tocmai pe Auta, singurul lui prieten adevărat.
— S-a sfârșit cu mine, zise Iahuben trist. Strălucitorul Tefnaht mi-a poruncit să te leg și să te duc la închisoare. Nu mi-a spus că ești tu...
Și Iahuben începu să plângă.
Tefnaht însă nu pierduse vremea în zadar. Venea acum el însuși însoțit de o sută de soldați și apărat de câțiva sutași înarmați. Armele lor bine lustruite străluceau la soare. Sulița fiecăruia era lungă și ascuțită, scutul rotund acoperea aproape jumătate din trup. Erau la vreo treizeci de pași, când Auta îi zări și smuci mâna unuia dintre străini.
— Uite-i, vin să ne ucidă! strigă el. (Iahuben începu să se frământe, neștiind ce să facă). Să fugim cât mai e timp! strigă Auta din nou. Soldații erau la douăzeci de pași. Lumea se ferea, mirată. Doar un câine mare, un dulău ciobănesc cine știe cum rătăcit în această mulțime, se împletici între picioarele unuia din sutași.
Străinul scoase liniștit dintr-un buzunar o țeavă scurtă, albastră, și strigă spre soldați în limba atlantă, cât putu de tare:
— Nu vă apropiați de noi, spre binele vostru! și îndreptă țeava cu mâna întinsă spre câine. Apăsă un bumb din spatele țevii, și câinele se prăbuși pe lespezi, mort.
Auta privi uimit această minune pe care n-o bănuise. Așadar, aveau arme. Iahuben, care până acum nici nu se uitase la străini, căscă gura și holbă ochii la țeava fermecată.
Străinul stătea cu țeava întinsă spre soldați. Ei văzuseră moartea grabnică a câinelui și nu mai ascultară de porunca dată, fugind care încotro. Tefnaht auzise amenințarea străinului și vedea și țeava din mâna lui, dar pe câine nu l-a văzut. Când se trezi singur, fără sutași și fără soldați, căută să înțeleagă ce s-a petrecut și, rotindu-și, ochii zări câinele mort. Nici acum nu pricepu nimic și începu să strige mânios spre zidurile palatului. Dar străinii împreună cu Auta și cu Iahuben, căruia acum îi era totuna unde s-ar fi dus, intrară în aceeași clipă în luntre. Aici nu era nimeni. Era un colț al pieții străjuit de copaci și de ziduri, unde lumea nu trecea. De aceea luntrea nu fusese văzută.
— Mai bine să ne ferim, decât să ucidem! spuse cârmaciul așezându-se pe scaunul lui. Păcat și de animalul acela...
Iahuben se uită buimac în jur, când Auta îl așeză pe un scaun, alături de sine. Știa că nu mai are de ales și nici nu-și punea întrebarea ce era această căruță sau luntre sau cine știe ce altceva, în care a fost adus. Auzi un vâjâit, undeva sus. Apoi se uită cu luare aminte la hainele argintii ale celor trei, la chipurile lor care nu aduceau cu ale nici unuia din multele neamuri ale lumii văzute în lungile călătorii. Își aduse aminte de felul în care a fost ucis câinele. Și fulgerător mintea i se lumină: oare nu erau aceștia zeii despre care se tot vorbea în mulțime că ar fi coborât din cer într-un turn de foc? Iar când Auta îi prinse curelele pe piept și pe șolduri, Iahuben îl privi neputincios și trist. Abia izbuti să-l întrebe:
— Voi mă duceți la moarte?
Luntrea începu să tremure, înainte de a țâșni în văzduh.
— Nu la moarte, Iahuben! îi spuse Auta cu voce caldă. Cum să te duc eu la moarte când tu m-ai scăpat de ea?... Ți-ai pierdut încrederea în mine? Acum, să te scăpăm întâi de Tefnaht... Să nu te sperii: luntrea asta minunată zboară prin văzduh. Când ajungem într-un loc mai ferit, am să-ți povestesc multe...
Luntrea încă tremura pe pământ, și Iahuben îl zări pe Tefnaht alergând pe zidul palatului, ceea ce nu i se întâmplase niciodată. Sutașul avu o lucire rea în ochi și-i spuse lui Auta:
— Cere-le să-l ucidă ca pe câinele acela!
Dar îi răspunse în limba atlantă străinul care-l omorâse pe câine:
— Nici animalul acela nu trebuia ucis: era o ființă. Oameni însă noi nu ucidem. N-am venit aici să vă luăm nimic, cel mult să vă dăm.
Pe când Iahuben vru să mai spună ceva, luntrea se înălță în aer. Privind cu ochii buimăciți pământul care se îndepărta, sutașul se uită apoi prin ferestrele din dreapta și din stânga, zări în curând norii alături, simți un gol adânc în stomac și-i căzu capul pe umăr.


CAPITOLUL XX



Se opriseră pe un podiș din munții de miazăzi, aproape de peșterile cu robi. Erau departe și de Marele Oraș și de Muntele de Foc. Pe Iahuben unul din străini îl trezise din leșin cu ciudatul leac a cărui putere Auta o mai cunoscuse. Încrezător în cinstea lui Auta de care nu mai avea de mult cuvânt să se îndoiască, Iahuben primi în cele din urmă toate așa cum erau. Nu se mai minuna de nimic din toate câte le aveau ori le săvârșeau neobișnuiții străini. Nici măcar nu punea întrebări. O singură dată mai vorbi despre ei cu prietenul său, și atunci îi spuse hotărât:
— Aceștia sunt zei, nu oameni cum zici... Tu ești însă un om milos și bun și nu vrei să mă sperii, dar află că nu sunt fricos! Am văzut că zeii tăi nu-mi vor răul și că sunt buni, așa că n-am de ce să mă tem.
Bucuros de a cunoaște el însuși adevărul, Auta nu îndura să-l știe pe altul mințit. Mai încercă o dată:
— De ce nu vrei să mă crezi că sunt oameni? Zei nu se află nicăieri, Iahuben, ți-am mai spus...
— Și atunci ăștia din ce țară au venit?
— Dintr-altă lume... dintr-o stea.
— Ei vezi! zise Iahuben mulțumit. Lasă, Auta, că eu știu mai bine. Nu sunt prost: în stele nu trăiesc oameni, numai zei. Nu-s copil să mă amețești cu basme. Lasă-mă să cred ceea ce văd.
Din clipa aceea Auta nu mai stărui.
Ajunseseră pe podișul munților de la miazăzi iată cum: străinii au vrut la început, plecând din Marele Oraș, să se îndrepte spre frații lor care-i așteptau în marea luntre așezată ca un turn de argint în lanul de grâu. Dar pe Auta începuse să-l muncească un gând nou. Îl mărturisise, rugându-l să-l ajute să stea de vorbă cu sclavii, să-i învețe să se răscoale, și totodată celor adunați pe Muntele de Foc să le aducă arme. Străinii întâi se lăsaseră greu, nedorind să se amestece în aceste treburi pământene, dar patima cu care vorbea Auta le schimbă hotărârea. De aceea au ajuns aici.
În apropiere de acest podiș, Iahuben știa că din vremi mai vechi era obiceiul să se păstreze în niște peșteri zidite foarte multe arme. Peșterile erau păzite, dar Auta socotea că nu era greu de scos arme din ele. Nici un crainic nu putea să ajungă din Marele Oraș până aici în mai puține zile decât șase sau șapte, dacă ar fi mers trei sferturi din drum pe mare și restul pe asini odihniți. Iar luntrea lor nu zburase nici un ceas întreg. Atâta timp cât străjile nu știau nimic, Iahuben putea fi crainicul care se va duce cu o scrisoare întocmită de Auta în numele Marelui Preot.
Luntrea stătea acum foarte aproape de acele peșteri, ascunsă între tufani, și Iahuben plecă purtând cu mândrie scrisoarea în sân. Avea de mers până acolo mai puțin de o jumătate de ceas, deci în câteva ore se putea întoarce. Niciodată nu-l văzuseră străinii pe Auta așa de neliniștit ca după plecarea prietenului său. Umbla în jurul luntrii fără astâmpăr. Străinii își vedeau de treburile lor, cercetând plantele, țărâna sau văzduhul, timpul părea că trece prea încet. În sfârșit, Auta zări în apropiere un nor de praf. O ceată mare de soldați se urca dintr-o vale. Deci Iahuben izbutise.
Îndemânaticul sutaș își strigă de departe prietenul, chemându-l să-i iasă înainte. Auta mai avea și acum țesut cu aur pe pieptul cămășii lui albe semnul Psicului Sfânt, pe care-l cunoștea oricine. Iahuben porunci oprirea. Cu un singur pas aducându-și piciorul stâng lângă cel drept, soldații se opriră toți în aceeași clipită. Coifurile lor străluceau. Străinii își lăsară îndeletnicirile, venind să privească. Surâdeau.
Iahuben le strigă ostașilor cu glasul său puternic:
— Soldați, lăsați armele aici și veți veni până diseară să aduceți altele!
Dar un ajutor de sutaș zise:
— Nu ne-ai spus că vom pleca. Noi fără arme nu ne întoarcem. Tu ne-ai mințit, acum văd. Și scrisoare Piscului Sfânt nici n-are pecete.
Iahuben răcni:
— Vrei să fii biciuit, câine? Uite semnul Piscului Sfânt: asta ține loc de pecete, ciupercă împuțită ce ești! și arătă cu mâna pieptul lui Auta.
Ajutorul de sutaș își lăsă capul în jos și rosti, frânt:
— Eu de-aicea fără arme nu plec.
Soldații erau înarmați cu mai multe arme decât se obișnuia. Dibăcia lui Iahuben izbutise la început, însă acum părea să năruie totul. Auta privi rugător spre străini, dar aceștia nu făcură nici o mișcare. Soldații priveau cu mirare la butoiul mare și ciudat dintre tufani și la cei trei străini îmbrăcați cu haine argintii.
— Dacă ar fi avut coifurile lor rotunde cu săgeată în creștet, poate că i-ar fi speriat pe soldați! murmură Auta.
Cârmaciul veni lângă el și-i spuse ceva. Apoi Auta îl chemă pe Iahuben și-i tălmăci pe șoptite. Sutașul înțelese. Se înțepeni în fața soldaților și vorbi răstit:
— Bine! Acest sclav se va duce în Marele Oraș să aducă dezlegare de la strălucitorul Puarem. Dar tu, câine cules din smârc (și privi spre ajutorul de sutaș),, tu, copită de bou, tu, rât de porc, ai să plătești scump!... Rânduiți armele și faceți tabără. Numaidecât!
Obosiți de greutatea armelor, soldații se supuseră bucuroși. Numai ajutorul de sutaș întrebă încurcat:
— Vrei să ne ții jumătate de lună până se va întoarce sclavul? dar se uită mirat la străinii care intrau în butoiul de argint.
— Are să se întoarcă în câteva ceasuri! răcni Iahuben.
Auta intră și el în luntre; iar sutașul rămase lângă soldați. Aceștia văzură cu spaimă cum se aprinde ceva deasupra butoiului dintre tufani, și cum tot butoiul cu ciudații oameni din el năvălește în văzduh. În câteva clipe, și trufașul ajutor de sutaș, și soldații trântiră jos tot ce mai aveau la ei și fugiră rupând pământul.
După un sfert de ceas luntrea făcu un cerc prin aer și veni lin pe locul neted unde stătuseră soldații. Nu se așeză jos îndată, ci lunecă întâi la o palmă deasupra pământului pe o pernă de aer pe care și-o făcea singură și care-i ținea loc de roți. Apoi se opri, se legănă câteva clipe, și cei patru ieșiră din ea.
Văzând zâmbetul străinilor, Iahuben începu să hohotească de râs, mulțumit de prietenia sa cu zeii. Apoi amândoi pământenii începură să care armele în luntre. Cârmaciul vru să ridice un scut, însă abia îl putu clinti.
— N-or să fie prea grele? întrebă Iahuben îngrijorat. Străinii începură să râdă în loc de răspuns.
Prin același meșteșug, Iahuben ar fi vrut să se mai ducă și la altă magazie de arme. Abia i se deschisese pofta, căci răscoala plănuită de Auta și din care sutașul n-a înțeles mare lucru îl încânta deosebit de mult. Se și vedea conducând oștile de robi, ca un nou Puarem. Își făcea acum fel de fel de planuri. Gusta dinainte plăcerea de a fi iubit de ostașii săi, cum Puarem nu se putea lăuda că este. Își aduse aminte de cei doi robi nevinovați uciși din porunca cruzimii unui preot. Da, Auta știe ce spune! se gândi Iahuben. Robii trebuie răzbunați. În mintea lui se alcătui repede gândul că răscoala se năștea numai din pofta de răzbunare. Altceva nu-i mai trebuia, și cu acest gând și rămase.
— Unde-i magazia cealaltă? îl întrebă Auta, întrerupându-i plăcutele gânduri.
Iahuben îi răspunse că se găsesc la depărtare mică de întâia. Îngândurat, Auta începu să așeze armele din luntre, pe care Iahuben le-a pus cum se nimerise. După aceea se așeză pe scaunul lui de lângă cârmaci și-și prinse curelele. Intrară și ceilalți. Iahuben nu se mai temea de zbor; dimpotrivă, era chiar mândru că zboară prin văzduhuri laolaltă cu zeii. Luntrea zvâcni de la pământ și pluti lin. Iahuben, care privea jos, deodată strigă:
— Auta, roagă-i pe zei să oprească!
Într-adevăr, jos se vedeau câteva sute de soldați fugind și mai multe grămezi de arme părăsite.
Luntrea se lăsă la pământ și ieși numai Iahuben.
Sutașul se uită spre fugari. Nu avea dorința să-i urmărească, însă voia să afle ce s-a întâmplat.
Unul din soldați, care nu apucase să-și arunce armele la timp, zărind luntrea ce cobora spre el, nu mai avu putere să fugă și se trânti cu fața în țărână. Poate că era mort.
Iahuben se apropie de el și-l zgâlțâi de umăr. Soldatul își ridică fața palidă și plină de praf spre sutaș și îl privi cu groază. Nu murise. Iahuben îl întrebă de ce fugeau ceilalți. Soldatul bâigui:
— Ne-au trimis de la peșteri, stăpâne.
— Cine v-a trimis?
— Căpetenia.
Iahuben se supără. Era obișnuit ca soldații să-i răspundă limpede și scurt. Îi porunci să se scoale în picioare. Văzând un sutaș ca toți sutașii care vorbea ca orice atlant și nici măcar nu avea bici la el, soldatul își mai veni în fire. Se uită la luntrea așezată în țărână. El nu apucase s-o zărească decât prea târziu. Voise să fugă pentru că fugeau toți, dar îl durea un picior.
— Spune, ce a fost? îi porunci Iahuben.
Soldatul povesti cum căpetenia care i-a dat unui sutaș o ceată de oșteni înarmați s-a gândit după plecarea acelora că poate scrisoarea era ticluită, de vreme ce nu avea pecete. Atunci a început să zbiere și a înarmat în grabă altă ceată, mult mai mare, trimițând-o pe urmele celei dintâi. Apoi îi spuse cum ceata lor s-a întâlnit pe drum cu ceata cealaltă care striga fugind:
— Aruncați armele. Ascundeți-vă. Au venit zeii din cer! Așa au fugit cu toții, numai el a rămas pentru că îl durea piciorul.
— Dar unde sunt zeii, stăpâne? întrebă el acum. Iahuben nu-i răspunse.
Înșfăcă un braț de arme și le duse spre luntre. Nădăjduind să fie iertat de acest sutaș mânios, soldatul începu să care și el arme, fără să mai aștepte poruncă.
Luntrea se încărcase mult, îngreunând șederea călătorilor. Dar străinii păreau nepăsători. Auta era totuși îngrijorat și spuse:
— Nu ți-e teamă, Iahuben, că am încărcat-o peste măsură?
— Nu! zise Iahuben, căci e luntrea zeilor. Zeii pot să care orice, și munții. Și mai aduse un braț de arme. Dar jos mai erau multe și luntrea se umpluse. Văzând, Iahuben se gândi o clipă, apoi îi porunci soldatului să se înarmeze și să păzească maldărele de arme până la întoarcerea lui, ceea ce soldatul făcu bucuros, mulțumit că scăpase cu atâta. Iar sutașul intră mândru în luntre, se așeză pe scaunul său și își prinse singur curelele, ca și când ar fi fost călător prin văzduh de când s-a născut.
Luntrea se înălță în aer, îndreptându-se de astă dată spre Muntele de Foc. Trecu peste podișul de lângă munte, unde mii de robi munceau la tăiatul pietrei. Unii erau pe povârniș, alții în gropile adânci săpate tot de ei. Spinările lor negre sau roșii sau galbene erau încovoiate. Mulți robi cărau în spinare bolovani rotunzi sau pietre pătrate. Alți robi, înhămați câte cincizeci sau câte o sută în șir, cu frânghii groase, trăgeau din răsputeri câte o lespede uriașă.
Alții asudau frecând lespezi mari cu o bucată de cremene, cu nisip și cu apă, până când lespedea se netezea ca oglinda.
Străinii se uitau cu milă la acești nefericiți. Vrând să-i vadă mai bine, opriră luntrea în aer, coborând-o aproape de pământ. Robii erau prea istoviți ca să mai bage în seamă ivirea acelei păsări ciudate care tremura șuierând în mijlocul văzduhului. Atunci lui Auta îi veni în minte ceea ce de mult căuta să găsească și nu știa cum. Ceru pâlnia fermecată care întărea glasurile omenești și strigă în ea printr-o fereastră deschisă:
— Robi ai Atlantidei, zeilor cerului li s-a făcut milă de voi! Aruncați lespezile din spinările voastre asupra slujbașilor regelui! Regele nu e zeu! Tăiați cu topoarele voastre lanțurile și frânghiile. Aruncați totul, luați topoarele cu voi și fugiți sus pe Muntele de Foc. Acolo veți scăpa de robie! Zeii cerului vă apără de moarte și de pedepse!
Iahuben asculta încântat. Îl privea cu drag pe Auta și Auta i se părea zeu. Numai străinii nu păreau mulțumiți de cuvântarea prietenului lor cu pielea neagră. Cel mai vârstnic dintre ei zise mâhnit:
— De ce minți oamenii? Unde vezi tu zei!
— Dacă nu ne vor crede zei, nu ne vor asculta, îi răspunse Auta. Dacă nu-i fac să înțeleagă că le vrem binele, se vor speria de noi și nu vor îndrăzni să-și părăsească robia. Iar dacă ne vor vedea în luntre, deasupra lor, chiar dacă nu le-am spune nimic, tot zei ne vor socoti, însă zei răi, zei dușmani.
Vârstnicul străin se însenină.
— Ciudate făpturi! spuse el. Oare strămoșii noștri au fost tot așa? Apoi adăugă râzând: Bine, Auta, dacă vrei tu, vom fi zei buni. Mai ales că zeilor buni nu li se cere să omoare.
Cuvântarea lui Auta nu fu zadarnică. Miile de robi auziră glasul ceresc ieșind din pasărea cu creastă rotitoare de văpaie, care rămăsese atârnată deasupra văzduhului. Fără îndoială că acea pasăre nu putea să fie decât Zeului Cerului. Slujbașii și soldații aruncară bicele și armele și fugiră să se ascundă de focul mâniei cerești. Robii începură să-și taie lanțurile de la picioare sau frânghiile cu care erau legați de mijloc. Cu topoarele lor în mâini, căzură în genunchi ridicând brațele spre cel pe care-l credeau zeu și care le strigase. Părea să aibă chip de pasăre de foc și argint. Și atunci auziră același glas:
— Robi care nu mai sunteți robi, luați armele aruncate de paznicii voștri, luați-vă topoarele și plecați sus pe Muntele de Foc! Strigați acolo numele omului negru Mai-Baka, plăcut zeilor cerești. Acolo, pe Muntele de Foc, zeii cerului vă apără de moarte și de primejdii!
Toți cei din luntre priviră apoi cu încântare în jos, la marea de sclavi care se sculaseră și tălăzuia în valuri negre și roșii și galbene pe coasta muntelui, spre pisc.
Luntrea îi urmări tot drumul în largi rotocoale. Drumul dură câteva ceasuri, însă nimeni din luntre nu se simți plictisit. Priveliștea fusese măreață, chiar pentru ochii obișnuiți cu toate minunile ai oamenilor veniți din planeta îndepărtată.
Iahuben îl tot întreba pe Auta dacă mai este mult până în pisc. Auta însuși, care văzuse atâtea mii de robi purtați în corăbii pe mările lumii sau în convoaie fără capăt prin nisipurile fierbinți, era acum îmbătat de această priveliște nemaivăzută. Și nimeni dintre pământeni nu știa mai bine ca el ce preț nemăsurat are libertatea. Se uita cu nesaț la mișcarea pe munte a miilor de spinări și se bucura că lunga tristețe a robiei l-a adus totuși până la această zi a unei bucurii niciodată bănuite.
— Iahuben! Mă auzi, Iahuben! spuse, părându-i rău că e în luntre și nu se poate scula să-l îmbrățișeze. Niciodată nu m-am bucurat că am fost rob, chiar dacă robia mea a fost mai norocoasă și mi-a dezvăluit oarecare înțelepciune. Dar acum mă bucur întâia oară, auzi, Iahuben? Mă bucur că n-am rămas vânător sau cioban la marginea deșertului. Dacă n-aș fi fost luat în robie, n-aș vedea ce văd azi!
— Fără tine, nici eu n-aș fi văzut nimic! rosti Iahuben. Gândește-te, dacă nu ne trimitea Puarem pe amândoi... Dar au vrut zeii așa. Ei ne-au văzut încă de atunci cu ochiul acela al lor și ne-au alăturat... Auta, dacă nu te-aș cunoaște bine, jur pe toți crocodilii din Hapi, și jur pe Piscul Sfânt, te-aș crede zeu!
Auta începu să râdă. Dar nu mai era vreme de râs, căci mulțimea de robi ajunsese în dreptul peșterilor de sus, unde altădată nimeni n-ar fi cutezat să se ducă. Luntrea se opri pe un umăr de munte. Auta și Iahuben ieșiră repede, nerăbdători să-l găsească pe Mai-Baka. Îl văzură. Se auzi un strigăt de femeie. Sclavii fugari, cei douăzeci și nouă (Mpunzi încă nu se putea întoarce), ședeau cu toții laolaltă în fața peșterilor și mâncau. Cea dintâi zărise mulțimea Ntombi. Ea strigase. Văzând marea de oameni care se urca spre ei, cei douăzeci și nouă se speriară, dar îndată Mai-Baka îi liniști, spunându-le că erau fără îndoială alți robi care fugiseră și se urcau acum din văi. Și arcașul le ieși înainte, deschizând gura să strige de bucurie. Dar în clipa aceea cineva îi puse mâna pe umăr.
Mai-Baka se întoarse și înlemni. Apoi se azvârli cu fața la pământ. Dinaintea lui stătea zâmbindu-i Auta și-i făcea semn să se scoale. Mai-Baka sări în picioare. Mintea lui pricepuse repede ce era de priceput. Strigă către miile de oameni ale căror valuri împânzeau pieptul muntelui:
— Veniți, robi fugari, lângă noi este Auta, zeul nostru... și se înecă în lacrimi de bucurie.
Iar robii, zornăindu-și bucățile de lanțuri care mai rămăseseră atârnate de unele glezne, veneau întruna, umplând podișul, înțesând pădurea, intrând în peșteri.
Și când mulțimile se adunară toate și priveau cu umilință pasărea minunată a zeului oprită mai sus de ei, pe umărul muntelui izbăvitor, Iahuben și Auta începură să le dea arme.
Cei trei străini stăteau mai la o parte și, sprijiniți de stânci, se uitau tulburați.
Bătrânul Agbongbotile se apropie smerit de Auta. Pielea obrajilor lui, zbârcită și neagră, era jilavă de lacrimi. Cu mâinile obosite apuca aerul, nehotărât și sfios, până când Auta înțelese și îl îmbrățișă. Atunci bătrânul nu se mai sfii să plângă în voie. Murmură:
— Nu știu, Auta, dacă ești zeu sau om...
Și nemaiputând rosti nimic altceva, căzu cu fața la pământ și-i cuprinse fostului sclav genunchii în brațe.


CAPITOLUL XXI



După ce s-a mai dus o dată să aducă și armele rămase pe câmp, păzite cu strășnicie de soldatul care în cele din urmă îl socotise pe Iahuben Zeul Războiului, luntrea plecă spre vechiul lan de grâu, fără Iahuben.
Sutașul era acum căpetenie a robilor răsculați, rămânând printre ei pe munte ca să-i învețe meșteșugul adevărat al bătăliei. Ajutor și l-a luat pe Mai-Baka, sfetnic pe Agbongbotile. Totuși, oastea sa avea arme puține. Celor mai tineri și mai voinici le-a dat tot ce îi trebuia unui soldat. Alții însă aveau numai sulițe sau numai arcuri. Mai-Baka a dus câteva sute de robi în pădure și i-a învățat să-și facă arcuri bune și săgeți ușoare, din lemn tânăr. Agbongbotile și cu alți câțiva bătrâni prindeau șerpi și le storceau veninul pentru otrăvirea săgeților. Ceilalți aveau topoare, sau numai puterea trupului lor. Firește că puțini dintre robi se puteau măsura cu soldații Atlantidei, a căror singură meserie era războiul. Robii aveau însă patima oarbă a răzbunării și dorul timpului trecut când mergeau la vânătoare sau la pescuit, ori își arau pământul în țările lor depărtate. De moarte nu se temea nici unul dintre ei. Cu toate acestea, avântul lui Iahuben începu să scadă când proaspăta căpetenie își dădu seama cât de greu era să facă din ei soldați adevărați în atât de puține zile.
Zilele treceau în nerăbdare.
Când aveau să se împlinească cincisprezece zile de la plecarea ei, luntrea văzduhului urma să se întoarcă. Oaspeții cerești veniseră cu alt plan pe pământ, iar acum planul li se știrbise. Când și-au dat seama că le pot fi robilor de folos, chiar dacă știau că acestor robi le mai trebuia și altceva decât patima răzbunării ca să poată ajunge cu adevărat stăpânii vieții lor năpăstuite, străinii s-au hotărât să-și mai trimită o dată luntrea pentru a-l aduce pe Auta. De altminteri, era și un prilej pentru ei de a cunoaște mai bine omenirea planetei pe care veniseră s-o cerceteze.
În răstimpul celor cincisprezece zile aveau însă și altceva de făcut. Dintre toți munții văzuți, cel mai prielnic era tot Piscul Sfânt și acolo voiau să-și strămute marea luntre.
Auta stătea într-o zi la marginea lanului de grâu din miazăzi. Ajutase pe niște ciobani, muncind câteva zile, și primise de la ei carne de oaie și brânză. Pentru alt ajutor dat, un țăran îl răsplătise cu câteva azimi de orz și cu o ploscă de vin. Așa își dobândea hrana, neputându-se deprinde numai cu sâmburașii ciudați ai străinilor. Oamenii pentru care muncea nu-l cunoșteau și nu puteau bănui că este prieten cu cei pe care îi credea lumea zei. Altminteri i-ar fi dat daruri și jertfe, iar Auta nu vroia decât hrană dobândită cinstit. Stătea la marginea lanului, cu sacul alături, și se gândea la mijlocul cel mai bun al strămutării luntrei mari pe Piscul Sfânt. I se părea nefiresc să se gândească la asta anume el. Dar străinul cel vârstnic, pe care Auta îl socotea un fel de căpetenie chiar dacă ei ziceau că nu au căpetenii, i-a spus o dată că nu știa cum să strămute luntrea mare în pisc. „Nu poate zbura?” l-a întrebat Auta nedumerit. „Poate, între stele. Ar trebui să ne urcăm foarte sus și să ocolim de mai multe ori pământul vostru ca să ne așezăm din nou în locul ales. Și asta ar fi pentru noi risipă nesăbuită a puterii de mișcare a luntrei”, i-a răspuns străinul.
Iată deci că acest străin înțelept, în vârstă de trei veacuri și jumătate, îi cerea sfat lui Auta, care era pământean și avea de zece ori mai puțin vârsta lui... Altădată, bătrânul străin i-a spus că voise să-i ceară ajutor lui Tefnaht, de nu se întâmpla ceea ce s-a întâmplat.
— Tefnaht ți-ar fi dat o mie de robi! i-a spus Auta, iar străinul a clătinat din cap, după obiceiul pământean.
Auta se gândea acum la străinul înțelept care nu găsea ieșire. „Oare cu ce și-o mută acolo la ei, în Hor-deșer?” își zise el și apoi zâmbi, lunecându-i gândul în altă parte. Hor-deșer se numea steaua sângerie în Ta Kemet. Îi mai spuneau așa câteodată și în Atlantida.
Oamenii rome numeau această stea astfel tocmai din pricina culorii ei neobișnuite: Hor-deșer, sau Hor cel roșu. Hor era un zeu înțelept. „Ce-ar fi să-i zic Hor străinului bătrân?” se întrebă Auta. „Nu prea se potrivește, dar e mai ușor de spus decât numele lui adevărat”, mai adăugă el în sinea sa, apoi stătu o bucată de vreme ascultând foșnetul lanului.
Soarele era destul de sus și Auta se temu că odihna lui se preface în trândăvie, tocmai când străinii aveau nevoie de el. Se sculă din grâu, își aruncă sacul în spinare și porni spre luntre. Îl întâlni curând chiar pe Hor, pe vârstnicul străin, care avea la el o mână de spice frumoase și le cerceta cu luare-aminte.
— N-am găsit nimic, Hor! zise Auta.
— Hor? făcu străinul. Ce-i asta?
Auta începu să râdă și îi povesti cum i-a găsit un nume pământean. Străinul zâmbi și primi să fie numit și așa.
— La urma urmei, numele ce-i decât un semn, ca să recunoști omul! zise el. Dar ce n-ai găsit? Văd că ai un sac plin. Știi, prietena noastră a cercetat bine ceea ce mi-ai adus acum câteva zile...
— Mierea și laptele?
— Da. Nu sunt primejdioase pentru noi, firește, din când în când. Dar ce n-ai găsit?
— Mijlocul de strămutare a luntrei voastre.
— Așadar l-ai căutat! spuse Hor surâzând. Îmi aduc aminte că atunci când ne-am despărțit de Tefnaht al vostru, când am omorât câinele, am văzut niște animale foarte mari.
— Taurii?
— Nu, mai mari...
— A, elefanți! M-am gândit eu la elefanți, dar cei sălbatici nu sunt de folos, iar cei îmblânziți sunt puțini și sunt numai ai regelui. N-avem cum să-i luăm... Dar uite la ce mă gândesc: o corabie foarte mare pe apă și o turmă de măgari pe uscat.
Hor începu să râdă:
— Noi avem mijloace lesnicioase, însă numai acolo... și arătă cu mâna spre cer. Am socotit greșit, am fost pripiți. Trebuia să ne lăsăm de-a dreptul pe un vârf de munte. Nici nu mai speriam oamenii... Și de unde luăm o corabie atât de mare?
Auta se gândi:
— Luntrea voastră are vreo sută de coți lungime. Corăbiile atlante de război au până la o sută cincizeci de coți. Dar este corabia regelui, care e mai lungă de două sute și făcută din lemn foarte tare, încheiat cu aramă.
— Așadar nu putem face nimic.
— De ce? se miră Auta. E prea mică?
— Nu e mică. Bănuiesc că e foarte bună, dar corăbii nu putem lua de la nimeni, dacă nimeni nu ni le dă. Iar la ceea ce numiți voi rege (noi nici n-avem astfel de cuvânt) nu mă pot duce; înțelegi ce s-ar întâmpla...
— Dar e corabia regelui, nu e a unui om sărman! îl întrerupse Auta înciudat. N-a făcut-o el, au făcut-o robii...
— Atunci e a robilor! spuse Hor. Dacă robii care s-au răsculat vor învinge, va intra în stăpânirea lor. Ei poate ne-ar da-o, însă pentru noi va fi prea târziu. Noi n-avem dreptul să răpim nimănui nimic. Dreptul acesta îl au numai robii de pe pământ.
Auta se frământa, neștiind ce să facă. Încercă din nou:
— Să folosim altă cale: luăm corabia regelui, și după ce mutăm luntrea voastră, trimitem corabia înapoi în limanul ei.
Hor nu primi ușor, dar primi. În lanul de grâu din câmpia caldă le era din ce în ce mai greu să rămână.
A doua zi de dimineață, Hor, cârmaciul străin și Auta intrară în luntrea mică. După un zbor scurt se roteau deasupra limanului Marelui Oraș. Corabia mare a regelui atlant se afla mai departe de celelalte, într-o scobitură deosebită a țărmului, unde se săpase în malul stâncos și înalt o uriașă firidă. Din fericire, corabia era afară și pe puntea ei se aflau câțiva corăbieri.
— Să cobori deasupra firidei, zise Auta. Hor însă nu încuviință.
— Atunci am să fac altfel! și Auta îl rugă pe cârmaci să-și oprească luntrea în aer, deasupra marii corăbii regești.
Soldați nu erau prin apropiere, iar corăbierii spălau puntea. Îndeobște era lume puțină în acel ceas al dimineții.
Auta luă pâlnia întăritoare de voce, deschise o ferestruică și din scoica minunatei unelte străine tună glasul lui:
— Cârmaci al regelui Atlantidei, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, zeii vor să stea de vorbă cu tine. Vino pe punte, zeii au coborât să-ți dea porunci.
Oamenii de pe punte abia acum se uitară în sus. Cârmaciul fu trezit (dormea sub punte) și ieși în față buimac, gata să se răstească la corăbieri, apoi, ridicând ochii în sus și văzând pasărea cu creastă de foc, căzu în genunchi și-și lipi fruntea de scândurile ude ale punții.
Auta strigă din nou, spre groaza oamenilor de pe corabie. Toți ceilalți din micul liman regesc fugiseră din întâile clipe.
— Cârmaci al regelui, fie el veșnic viu, sănătos și puternic, zeii lumii îți poruncesc să duci corabia pe lângă țărmul din dreapta, spre miazăzi. Meșterul pânzei să aibă grijă de vânt. Vei pluti pe drumul arătat de Zeul Cerului care se află deasupra ta. Ridică-te, cârmaci, și dezleagă corabia!
O sută douăzeci de lopeți loviră apa. Corabia ieși din firidă și, ca prin vis, meșterul pânzei întinse pânza pe catarg. Cu ochii la pasărea ciudată, cârmaciul întoarse corabia îndreptând-o pe drumul arătat. Și astfel pluti parcă vrăjită de zborul în cercuri al luntrei străine, până când ajunse la țărmul unde altădată altă corabie îl adusese pe Auta, trimis să afle dacă în câmpia de la miazăzi coborâseră cu adevărat zeii.
Același glas tunător le porunci corăbierilor să aștepte, și luntrea zburătoare se opri deasupra unei tabere de măgari. Paznicii asinilor, cutremurați de groază, fură bucuroși că zeii nu le cereau mai mult decât să adune toate frânghiile câte le aveau și să mâne cele câteva sute de măgari încotro voiau zeii. Drumul dură destul de mult, dar nerăbdător părea Auta, tocmai cel care era deprins mai puțin cu iuțeala zborului. Singurul lucru mai greu a fost pentru înfricoșații măgărari vederea turnului de argint și a zeilor în veșmânt argintiu. Și mai ales când trebuind să înjghebe, după planul lui Auta, un fel de sanie uriașă, văzură cum tăiau zeii, în marginea lanului unde era pădurea, copaci uriași numai cu o limbă de văpaie străvezie, mulți erau gata să-și piardă cunoștința. Din pădure se aduseră ierburi lungi din care localnicii își făceau poduri peste ape; din ele, măgărarii împletiră frânghii cât piciorul elefantului.
După o zi și o noapte de muncă, totul era gata. Sania fu împinsă până lângă turn. Cârmaciul intră singur în el și Auta văzu cum din mijlocul acestuia se lăsară două picioare puternice de o parte și de alta a săniei și cum turnul începu să se încline lin scurtându-și aceste picioare, până când se așeză ușor, culcat în lung, pe sania uriașă.
Prin grâu și ierburi, pe nisip ori pe drumuri pietroase, nesfârșitul convoi de măgari izbuti în sfârșit să aducă marea luntre pe țărmul mării. Și numai iscusința cârmaciului luntrei cerești și iscusința cârmaciului corăbiei mărilor pământene izbutiră să împiedice înecul, în ceasul chinuitor de greu pentru toți al așezării turnului de argint pe puntea fără catarg. Dibaci și el, meșterul pânzei născoci, ca să fie pe placul zeilor, o crăcănă puternică din bârne groase, înțepenite sub punte, pentru așezarea altui catarg. Nimeni dintre corăbieri nu mai avea răgaz și poate nici nu îndrăznea să se întrebe ce fac zeii cerești cu ciudatul lor turn și unde anume îl duc.
Corabia pluti întâi spre miazăzi trei zile și trei nopți, apoi tot atâta spre răsărit și, ocolind munții de unde făcuse Iahuben rost de arme, cârmi spre miazănoapte pe o mare fără prea multe furtuni supărătoare, unde pluti încă șase zile și șase nopți până se apropie de țărmul Muntelui Vulturilor.
Împingând cu ajutorul celor o sută douăzeci de vâslași turnul zeilor pe țărmul neted și plin de iarbă, corăbierii plecară înapoi spre limanul regesc, închinându-se puternicilor zei argintii și mulțumindu-le că nu i-au ars și nu i-au ucis, cum poate va face regele (fie el veșnic viu, sănătos și puternic) de va afla ce au făptuit slugile lui înspăimântate.
Dar greul pentru străinii din planeta numită Hor cel roșu începu abia acum. Cine să ridice uriașa luntre în pisc?
— Chiar dacă am avea câteva mii de robi, drumul spre pisc e așa de pieptiș că nici n-ar putea-o clinti! spuse Auta îngândurat.
Străinii se priveau fără să vorbească.
— Să rămânem aici, lângă apă, spuse femeia.
Auta se uită la ea, la gingășia ei fragedă, și își aduse aminte de Nefert.
Cârmaciul se apropie de Hor:
— Cred că am să vă scot din încurcătură, zise el. Auta merge întâi cu mine în luntrea mică, să alegem locul în pisc. Apoi vă spun ce am de gând...
Hor nu-l întrebă nimic. Ocoliră în luntrea mică de câteva ori piscul, iar locul ales cârmaciul îl socoti într-un fel neînțeles pentru pământean. Se întoarseră curând, și cârmaciul stătu câteva ceasuri în luntrea mare, socotind întruna sub ochii lui Auta, care tăcea privindu-l și nepricepând nimic. Apoi, tânărul străin se întoarse la Hor și la ceilalți, care priveau marea.
— Iată cum voi face, spuse cârmaciul. Am socotit o înălțare cu iuțeala sunetului, în unghi ascuțit în așa fel ca la coborâre să nu venim în locul de unde am plecat ținând seamă de răstimpul urcării și coborârii și de rotirea pământului în același răstimp, ajungem înapoi anume în locul din pisc pe care l-am ales.
Hor îl privi atent și îi ceru socotelile făcute. Intrară amândoi în luntrea mare și după câteva ceasuri, când începea să înnopteze, ieșiră amândoi obosiți.
— Nu e primejdios? întrebă femeia din planeta îndepărtată.
Cârmaciul zâmbi:
— Cui i se pare primejdios e mai bine să mă aștepte aici. Dar primejdie nu poate fi: țâșnim în sus micșorând tot timpul iuțeala până în clipa când ar urma începutul căderii îndărăt; din acea clipă încetinim căderea, ca de obicei. Totul atârnă aici de socoteala fără greș a depărtării de pământ la care trebuie să ne urcăm.
Toate privirile se îndreptară spre Hor care tăcea. De la o vreme, simțindu-se privit și știind că e dator să răspundă, zise:
— Socotelile le-am făcut încă o dată și eu: sunt bune. Totul este că prietenul nostru n-a mai zburat niciodată așa, și nici altul dintre noi. Orice drum neîncercat poate fi o primejdie. Dar altceva nu putem face. Apoi îl luă pe cârmaci de mână: Hai, zburăm numai noi doi.
— Asta nu-i drept! spuse alt străin. Nu-ți primim hotărârea. Zburăm toți!
— Dar... Începu Hor.
— Sau facem răscoală împotriva ta, ca și sclavii din Atlantida! zise același străin râzând.
— Sau toți sau nimeni! spuse și femeia. Dacă veți fi în primejdie, ajutorul nostru poate să vă fie folositor. Iar dacă primejdia e prea mare și n-o putem stăvili, să pierim cu toții.
— De ce cu toții? întrebă cârmaciul.
— Cu toții, spuse femeia, pentru că dacă am rămâne noi trei fără putința de a ajunge înapoi în planeta noastră, ai noștri vor trimite pe alții după noi, și afară de faptul că tu (și-l privi pe Hor) ești cel mai folositor dintre noi, n-are rost să-i silim să facă risipă de timp și mijloace pentru cei trei rămași pe o planetă străină. Așa că plecăm toți cinci!
— Șase! spuse Auta, privindu-l rugător pe Hor. Eu sunt ca și voi acum. Dacă rămân aici, nu le pot fi de folos nici măcar robilor, care m-au ascultat numai cât m-au crezut zeu. Am să fiu în stare să-i ajut poate doar mult mai târziu, când am să izbutesc să învăț mai multe de la voi. Fără voi n-aș mai putea fi nici măcar ce am fost înainte...
Hor se uită în ochii lui umezi, apoi zâmbi și spuse moale:
— Bine, șase.
Închiseră luntrea mică în firida anume făcută a celei mari, și intrară toți șase, desfăcându-și jilțurile și, după cum se cerea, culcându-se pe ele, întinse de tot, cu picioarele în sus. Jilțurile îi cuprindeau strâns, desfăcute cu totul ca niște paturi, și fiecare își strânse trupul în curele puternice. Apoi luntrea începu să se ridice pe cele două picioare ale ei care se lungiră până o așezară drept, cum stătuse în lanul de grâu. Cu un zumzet ușor, picioarele intrară înăuntru. Auta simțea că îi vine sângele în cap, dar îi fu rușine să spună. De altfel, nimeni n-avea timp de el. Fiecare avea în grijă câte o anume unealtă de măsurat... Toți aveau capetele băgate în altfel de globuri, mai lunguiețe, și fiecăruia, înainte de a se culca pe jilțul desfăcut, femeia îi dăduse să înghită anumiți sâmburași și, cum spunea ea, îi întărise bătaia inimii.
Deodată, Auta simți că totul din jur începe să tremure mărunt și repede, împreună cu trupul lui. De undeva de departe, ca dintr-altă lume, ajunse până la el un vuiet surd, și puțin mai târziu o zvâcnitură puternică, venită din spate, îl ameți câteva clipe. Numaidecât simți însă că toate măruntaiele și sângele și inima parcă voiau să se amestece și să năvălească în cap, să-i iasă prin urechi. Trupul i se făcu greu ca o stâncă. Nu dură mult starea aceasta, sau cel puțin așa i se păru. Iar când simți că i-a trecut, auzi înăuntrul globului care-i învelea capul vocea liniștită a cârmaciului:
— Coborâm.
După un oarecare răstimp, Auta simți o ușoară smucitură de la cap spre picioare, și peste câteva clipe auzi un foșnet slab și câteva ușoare țăcănituri: jilțurile se strângeau, îndemnând și trupurile de pe ele să se îndoaie.
Acum șederea era plăcută. Dar iată că Hor cel dintâi începu să-și desfacă curelele. Auta se uită la el mirat. Hor îi spuse râzând:
— Am ajuns.
Auta își desfăcu nehotărât curelele de pe trup, apoi se întinse puțin ca să și-l dezmorțească. După aceea se duse cu ceilalți, spre ușă. Înăuntru era lumină, iar în ușă îl întâmpină cerul înstelat.
— Unde suntem? întrebă Auta cu uimire.
— Tot tu mă întrebi! râse cârmaciul. Ți-ai uitat Piscul Sfânt unde mi-ai spus că ai învățat întâia oară că nu sunt zei? Uite, n-ai învățat bine: zeii au venit aici.
Fostul rob al Marelui Preot se așeză pe o piatră și privi în sus. Abia acum își dădu seama unde fusese. Și în toată durata vieții lui când chinuite, când îndurerate, când rareori plăcute, în tot răstimpul vieții în care umilințele și îndatoririle de sclav nu i-au dat niciodată răgaz ca să stea măcar o clipă singur cu sine și numai pentru sine, privind acuma cerul înstelat, Auta simți întâia oară în el o adiere de mândrie.
Dar iată că și această clipă trecu: Hor îi vorbea ceva. Străinii își scoseseră globurile, numai el îl mai avea. Și-l scoase și se uită la străinul cel vârstnic, poreclit Hor. Acesta surâse:
— Le-ai făgăduit prietenilor tăi să te întorci la ei după cincisprezece zile, dar au trecut optsprezece. Te-ai răzgândit?
Auta își lăsă ochii în jos.
— Acum putem să ne ducem, primejdia a trecut! spuse Hor iarăși.
— Ce primejdie? se miră Auta. Eu n-am simțit nici una.
— Dacă era, nu mai aveai prilejul s-o simți: ne întorceam toți pe pământul vostru în chip de pulbere.
Se apropie de ei cârmaciul:
— Primejdia cea mai mare s-a și petrecut: am cheltuit foarte mult din puterea de mișcare a luntrei! zise el. Dar acum culcă-te, Auta, să fii odihnit mâine.
Ochii lui Auta se deschiseră larg, întorși spre Hor, căruia îi spuse:
— Cum, chiar mâine pot pleca?... Și de luntrea cea mică n-o să aveți nevoie?
— De ce întrebi cu atâta sfială? îi spuse Hor.
— Fiindcă nu e luntrea mea. Hor zâmbi:
— Cât timp țelurile tale sunt bune, cât timp îi iubești pe oameni și le vrei binele, ea este și a noastră și a ta.
Auta îl privi un timp, apoi se uită la cer, și când își duse aminte din nou unde a fost, îl apucă o sfârșeală din care se trezi după un răstimp, flămând. Flămând de hrană obișnuită, dată de pământ. Se sculă de pe piatră și se duse încet spre marea luntre care strălucea în propria ei lumină.
Stătu o oarecare vreme înăuntru, mâncând, sfiindu-se să se arate străinilor mușcând din bucățile de carne. Dar ieși cu plosca de vin dăruită de țăranul din câmpia de la miazăzi. În fața străinilor care se uitau la cerul înstelat, ca niște oameni obișnuiți care nu urmăresc altceva nimic decât să vadă cerul înstelat și să se bucure, Auta sorbi din plosca de lut. Apoi îi întrebă cu un surâs de vioiciune șăgalnică, în limba Atlantidei:
— Voi nu beți vin?
Străinii îl priviră în tăcere: nu cunoșteau înțelesul acestui cuvânt.


CAPITOLUL XXII



La început, robii nu aveau destulă încredere în Iahuben. Era atlant, era liber, fusese sutaș. Numai Agbongbotile izbuti să le arate în zilele care urmară că Iahuben era acum ca și ei și că numai pentru ei putuse veni în aceste locuri spre care doar deznădăjduiții se încumetau.
În cele cincisprezece zile hotărâte dinainte, oastea de robi fu rânduită atât cât se putea rândui. Întârzierea însă nu putea fi decât rea, căci armele atlante se și mișcau în taberele de jos, așa că lupta trebuia dată. Erau mulți robi. Fiecare din ei știa din copilărie să tragă cu arcul și fiecare din ei, de când era rob, învățase să urască robia. Erau mulți, și voiau sau să moară și să scape de necazul cumplit al vieții, sau să învingă... și atunci?! Foarte puțini își puneau această întrebare. Agbongbotile și alți bătrâni ai lor le-au spus nu o dată că oamenii pot trăi fără stăpâni, de ale căror palate sau veșminte nu au nevoie. Fiecărui bărbat nu-i trebuia decât un arc bun și un șirag de frunze în jurul coapselor. Fiecărei femei îi trebuia un bărbat și hrană pentru el, pentru copii și pentru ea. Mai-Baka și alții simțeau însă că bătrânul Agbongbotile nu știe tot. Bănuiau că oamenilor le mai trebuie și alte lucruri, dar care? Să aibă o casă de zid și veșminte de cânepă ca Iahuben sau câteva piei de leopard pe care să doarmă? Era oare mai moale pielea de leopard decât mușchiul sau iarba?
În a cincisprezecea zi începură să se îngrijoreze. Mai ales Iahuben și Mai-Baka. Să-i fi uitat Auta?
— Poate l-au răpus soldații Marelui Preot ori ai lui Tefnaht! spuse Iahuben.
— Nu! Pe Auta nu poate să-l răpună nimeni! se supără Mai-Baka. Auta e zeu.
Încrederea aceasta îi adăuga tărie la tăria urii.
Dar după ce se sfârși a optsprezecea zi și începu a optsprezecea noapte, Iahuben și Mai-Baka hotărâră să pornească în vale, pentru a răpune mai întâi pe soldații de la peșteri și a mai lua arme. Apoi vor porni spre miazănoapte și după aceea spre răsărit, asupra Marelui Oraș.
— Să ucidem pe regele Atlantidei și pe toți slujitorii lui! spuse Mai-Baka.
Iahuben păli.
— Cum poți să te gândești la asta? Regele e zeu! strigă el înspăimântat. Fie el veșnic...
— Zeii Atlantidei nu sunt zeii noștri! îi întrerupse Mai-Baka. S-o apere zeii ei. Pe noi ne apără zeul nostru puternic Auta, care are pielea neagră ca și a noastră.
Iahuben stătu în cumpănă. Zise încet:
— Poate că ai dreptate, Mai-Baka. Dacă regele ar fi zeu, ar ști ce face Auta și l-ar opri... sau ar fi trimis până acum o ploaie de foc peste noi... Dar n-a trimis.
— Numai Auta este zeul nostru! încheie Mai-Baka. El se va arăta în cer când vom porni noi.
În cea de-a optsprezecea noapte nu dormiră decât puțini oameni. Nu mai avea răbdare nimeni. Când veni dimineața, Iahuben porunci unui tânăr să sune din corn.
El adusese cornul, cu toate că ura robilor crescuse atâta, încât nu-i mai trebuia sunet de corn. Bătură și câteva tobe ale oamenilor negri, făcute din piele de capră sălbatică. În jurul unui foc, dansară cei mai viteji bărbați negri. Era dansul războiului. Dar tocmai atunci răsună glasul tunător din cer, atât de așteptat:
— Robi care ați biruit robia, zeii lumii vă cheamă asupra Marelui Oraș...
Când se sfârși dansul, miile de oameni începură să curgă spre văi.
Sus, în luntrea care-i călăuzea, afară de cârmaci și de Auta, mai era Hor și încă unul dintre străini. Privind în jos, spre mulțimile înarmate, Auta își aduse aminte din nou de strania țeavă albastră cu care fusese ucis câinele, atunci, în piața de lângă palatul regelui. Dacă ar avea și el asemenea armă, stăpânii Atlantidei ar pieri ca și câinele.
— De ce v-au trebuit vouă arme, dacă la voi nu se fac războaie? întrebă Auta.
— Pe alte planete am întâlnit fiare foarte mari și primejdioase. Nu puteam ști dacă nu vom găsi astfel de fiare și la voi, spuse Hor.
— Avem și noi!
— Care? se miră Hor. Elefanții?
— Nu, Tefnaht.
Străinii izbucniră în râs; cârmaciul spuse:
— Tefnaht este o fiară mică și ar putea să fie un om mare.
— Preoții își moștenesc la noi meseria din tată în fiu. Ei au toate cărțile și toate tainele, zise Auta. De aceea sunt mari. Totuși, zise Hor zâmbind, să nu dorești armele noastre cu rază ucigătoare: ți-am mai spus că nu am venit aici ca să ucidem!
Auta se uită lung.
Cârmaciul îi simți mâhnirea și zise cald:
— Știu că n-ai înțeles, Auta, și îmi pare rău. Nouă ne este ușor să înțelegem toate acestea, pentru că de douăzeci de mii de ani...
Hor îl întrerupse:
— Asta nu înseamnă că Auta are de așteptat douăzeci de mii de ani. Nu, Auta, în câțiva ani ai să înțelegi și tu multe lucruri care ți se par acum întunecate sau nefirești... Mai ales dacă ai veni cu noi...
— Unde cu voi? strigă Auta.
— Pe planeta noastră, pe Hor cel roșu, cum i-ai spus tu. Știi că nu e chiar roșie, se vede numai așa pentru că avem multe nisipuri și aer puțin. Dar să vii pe ea, n-o să-ți pară rău!
— Mă poftiți într-o casă pe care v-ați pus în gând s-o părăsiți? făcu Auta mirat.
— Nu pentru că nu ne-ar fi dragă. Dar a rămas prea săracă... Și poate că nici n-o s-o părăsim. Poate vom găsi putința să-i redăm bogăția împuținată.
— Și acum vă hrăniți numai cu sâmburii pe care vi-i faceți din ierburi, așa cum mi-ai spus?
— Nu, acasă la noi mâncăm ca și voi, alte lucruri, însă puține. O, dacă am avea măcar mierea voastră... Mi-ai spus că o fac niște gâze, da?
— Albinele.
Hor oftă. Auta se uită la el, apoi prin luntre, la ceilalți doi și spuse sfios:
— Va să zică sunteți săraci, Hor, săraci ca părinții mei din Țara Nisipurilor, sau ca sclavii Atlantidei. Nici aur nu aveți... Și totuși de multe ori mi se pare că sunteți cu mult mai bogați decât toți bogații Atlantidei... Este aici ceva ce nu pot pricepe, deși simt... Hor zâmbi:
— La voi sunt oameni care au și oameni care n-au. Cei care au își închipuie că au, pentru că nu știu să dorească cu mult mai mult decât animalul pe care ai venit călare la noi întâia oară. Dacă ar dori a mia parte din cât dorim noi, s-ar socoti mai săraci decât tine.
— Acum înțeleg, spuse Auta. Ei au pământuri și vite și aur și argint mai mult decât le trebuie. De aceea sunt puternici. Dar la voi cum e?
— Aur avem, dar facem din el unelte, fiindcă nu ruginește. Tot ce are planeta noastră e deopotrivă al tuturor. De aceea ne gândim atât de mult la urmași. Și iată de ce învățăm să dorim din ce în ce mai mult. Dorind, facem!
— Ați dorit chiar tinerețea fără bătrânețe! rosti îngândurat Auta. Ați dorit-o și o aveți: la trei sute de ani sunteți mai tineri decât noi la treizeci. Totuși, prea bine nu înțeleg...
— Vezi, urmă Hor, la noi doresc toți și toți au. Nimeni nu poate avea mai puțin decât altul. Chiar daca planeta noastră e cu mult mai săracă decât a voastră, noi suntem mai bogați, fiindcă știm să folosim tot ce ne dă firea planetei. Și ce nu ne dă, facem singuri. Nimeni la noi nu are mai mult decât altul. Iar dacă cineva dorește ceva ce nu are, înseamnă că acel lucru nu-l are încă nimeni. Și atunci toți ne străduim să-l facem ca să-l avem toți.
Luntrea se rotea întruna deasupra mulțimilor de robi. Pentru aceste mulțimi totul acum era s-o vadă.
Auta se uită o vreme în jos, apoi iar își aduse aminte de ceva:
— Am vrut de mult să te întreb, Hor, dar am uitat. Poate tu știi să-mi dezlegi o taină. Eram cu un an în urmă în altă țară, unde sunt nisipuri fierbinți, și o dată am văzut niște lucruri lunguiețe, sclipitoare, pe care n-am ajuns să pun mâna...
— Ai leșinat cumva? râse Hor întrerupându-l.
Auta se uită la el uimit:
— De unde știi?!
— Erau ale noastre. Le-am aruncat pe pământ să vedem care e aerul și cât de mare e căldura...
— Și cum ați putut afla? Doar au rămas acolo.
— Ele au cercetat aerul, căldura, alte câteva lucruri și ne-au spus ce-au aflat, printr-un fel de raze puternice.
Acum toți se uitau numai în jos. Mulțimile de robi treceau printr-o vale verde. Cârmaciul și Hor amuțiseră.
— Ce multe ierburi aveți voi... și câte păduri, câte păduri! strigă vrăjit al treilea străin. La noi fiecare tufa e mai prețuită decât la voi aurul.
— Cum, voi n-aveți ierburi verzi ca acestea? se miră Auta.
— Ierburi avem, dar puține, spuse străinul. Și nu sunt verzi: la noi iarba e albastră, în schimb cerul nu e atât de albastru ca al vostru.
— Dar luna se vede și de la voi tot așa de frumoasă?
— Nu, Auta! îi răspunse Hor. Luna voastră n-o vedem decât prin ocheane foarte puternice. Luna asta e numai a voastră. Planeta noastră n-a avut lună. I-am făcut noi, din metal, două.
Lui Auta i se păru că n-a auzit bine:
— Cum le-ați făcut voi? Nu înțeleg!
— Cum am făcut și luntrea cea mare, cu care am venit... Însă cu mult mai mari. Suprafața uneia din ele este aproape cât a Atlantidei.
— Și de ce le-ați făcut?... Și cum le-ați urcat? Nu pot pricepe.
Auta își strânse tâmplele în pumni.
— Cu ajutorul mai multor luntre ca aceea pe care o știi, am trimis la înălțimea cuvenită părți deosebite și acolo sus meșteri buni le-au închegat. Nu le-am făcut în același timp. Acum câteva sute de ani s-a făcut cea mică. În timpul nostru s-a făcut cealaltă.
Auta își frecă fruntea:
— Dar cum le-au putut închega acolo meșterii voștri? N-au căzut?!
— N-au căzut: erau prea departe de planetă și ea nu-i atrăgea.
Auta se gândi încordat; apoi ridică ochii, puțin tulburi:
— Va să zică noi cădem pe pământ pentru că pământul ne atrage? Și pasărea de ce nu cade, și nici luntrea asta așa de grea?
— Pasărea dă din aripi, luntrea noastră are văpăile pe care le cunoști. Și pasărea și luntrea...
Dar în aceeași clipă cârmaciul strigă:
— Priviți!
Și luntrea începu să coboare în cercuri line deasupra unei priveliști care pentru acești străini era cu totul nouă. Mai jos de peșterile sclavilor se întindea o câmpie. Acolo, o oaste atlantă parcă fără număr ieșea în calea oștirii de robi. Cele două armate se opriseră și stăteau față în față. Dar nu se zăreau decât ca niște mari mușuroaie de furnici. Cârmaciul oprise acum luntrea și nu vroia să coboare mai jos. Auta se uită prin ocheanul puternic și începu să deslușească aproape și fețele oamenilor. Oștile mai stătură un timp, fiecare parcă așteptând să înceapă cealaltă. Armele zecilor de mii de soldați ai Atlantidei, răspândiți până dincolo de zare, străluceau aurind câmpia. Robii erau de cincizeci de ori mai puțini. Auta văzu cum deodată, din fruntea armatei de robi, se desprinde un om. Îl privi cu mai multă luare aminte și simți că i se taie răsuflarea. Nu putea să-l audă ce strigă, dar se vedea bine că omul striga. Omul era Iahuben. Făcu un semn cu scutul și mulțimile de robi se năpustiră înainte.
Auta începu să se frământe.
— Coborâți-mă! strigă el. Eu trebuie să fiu acuma cu ei. Străinii însă tăceau.
— Vreau să ies de-aici, vreau să mă duc la ei! strigă Auta iarăși, începând să-și desfacă curelele.
Atunci Hor îi spuse blând:
— Știi bine că nu numai tu n-ai să câștigi nimic ducându-te printre ei, dar, mai ales, nu vor câștiga ei nimic. Dacă te vor ucide atlanții, și să fii încredințat că te vor ucide numaidecât, toată armata adunată de tine nu va mai avea nici o putere. Ei cred în tine când ești aici sus. Asta-i tot. Dar ei nu știu ce vor, și de fapt nici tu, Auta, nu știi prea bine. Ar trebui să mai treacă un timp...
— Atunci tot ce fac ei e zadarnic?
— Zadarnic nu e. Este o treaptă: întâia treaptă. Pe o scară nu te urci sărind, te urci pe trepte. Înțelegi? Și nici să nu crezi că oricât ți s-ar închina ei ai făcut totul numai tu... Dacă ei n-ar fi vrut, tu nu făceai nimic. Fără tine, tot se răsculau, poate mai târziu. Ură aveau destulă... Tu n-ai făcut decât să grăbești clipa.
Auta nu știa ce să mai creadă. Sau acești străini nu voiau să se amestece, sau aveau cu adevărat dreptate.
— Oricum, zise el către Hor, cel puțin stăpânii se vor speria.
— Da, vor afla că se poate și altfel...
Cârmaciul mai coborî puțin luntrea, lăsând-o tot nemișcată în aer. Câmpul se vedea plin de leșuri și sânge. Străinii nu mai priviră prin ocheane. Numai Auta se uita. Zări deodată un om repezindu-se înainte, străpungând cu sulița un soldat atlant și lovind pe altul cu barda. În jurul lui se adună, ca o verigă, o ceată de robi ca să-l apere. Omul era tot Iahuben. Câteva clipe mai târziu, Iahuben ridică fața în sus, trupul lui se arcui înapoi și mâna stângă, scăpând barda, se repezi la piept. Auta se uită mai bine. Ce era asta? Iahuben se prăbușea pe spate, încercând să-și smulgă o săgeată din inimă. Câțiva robi se apropiară de el. Doi căzură. Apoi încă unul. Cei rămași se aplecară spre Iahuben, însă îndată îl părăsiră. Așadar murise.
Auta rămase câteva clipe mut. Hor se uită cu ocheanul încotro îi arăta Auta. Pricepu repede. Se uită la Auta și zise încet:
— Mi se pare că este prietenul tău care a zburat cu noi! Auta nu răspunse. Ședea cu pumnii încleștați pe genunchi. Apoi nu mai putu să îndure și izbucni într-un hohot de plâns. Dar numaidecât își strânse buzele și se stăpâni căci, fără a se mai sfătui cu nimeni, cârmaciul îndreptă luntrea asupra armatei atlantei. Auta cuprinse cu ochii oastea de robi: în fruntea ei, cu arcul pe umăr și cu o lance grea în mână, alerga Mai-Baka. Auta înșfăcă într-o clipă pâlnia și scoțând scoica ei pe fereastră, strigă:
— Robi ai Atlantidei, ca să nu mai fiți robi, ucideți pe vrăjmașii voștri. Răzbunați moar