O casă mare se zărește,
Printre copacii veșnic verzi,
Din depărtare ne zâmbește,
Îți face semn ca să o vezi.

E singură de câțiva ani,
Că nu a vrut ca să se vândă pe bani,
E casa unde-au locut,
Doi bătrânei până-au murit.

Este săracă și bolnavă,
Stă în picioare, deși e o epavă,
Își plânge proprietarii zi și noapte,
Că ei aveau acel ceva aparte.

Geamul de la fereastră este spart
Și peretele dintr-o odaie-i dărâmat,
Doar vântul mai adie cateodata,
Nu-i nimeni la poartă să mai bată.

Copiii și nepoții nu mai vin,
Să pășească pragul încă viu,
Ploaia și vântul ce adie lin,
Știu că stăpânii zac acolo în sicriu.

Casa aceasta era plină de viață,
Acum e singură fără nici o speranță
Și iarna în zăpadă îi este frig,
O bate neîncetat viscolul aprig.

O casă părăsită e și azi,
Mă rog acum ca să nu cazi,
Ai fost mereu un adăpost perfect,
Că nu ești îngrijită, mereu am să regret.