Hotărât și neliniștit ca o
ploaie de primăvară,
am pedalat pe bicicleta
copilăriei, veche și ruginită,
obosită de drum și de clipe
în orașul de taină și dor: Ruga.
Mergeam încordat pe alei
în zgomot de lacrimi trimise
spre cer, ofrandă și dorință.
Lumânări la ferestre
mulțumeau nopții,
lângă colaci cu iz de
smerenie și spațiu sacru.
Umbre ale privirilor
deznădăjduite se ridicau
deasupra bisericii închise,
ca într-un dans al iertării.
Încolțit de tulburare,
amorțit, încătușat de
teama necunoscutului
împingeam bicicleta
spre marginea orașului,
hrănit cu suspin și rugăciune.
Doar eu sunt
pe alei, printre clădiri
căutând răspunsuri dincolo de
zidurile condamnate la tăcere.
Întorcându-mi privirea
am început să tremur
zâmbind. Plouă.
Lumânările s-au stins brusc
sub semeția coloanei a șasea.
E duminică și clopotele bat.
M-am trezit devreme.
Lăcrimez cu optimism.
Sufletul își serbează
renașterea.