După colțul meu din stânga
stătea proptită o umbrelă,
după cel din dreapa,
așteptau la rând papucii de casă
și câteva alte lucruri de folosința imediată.
Am crezut că tu ești înlăuntrul meu,
dar ai plecat fără urmă,
nici un cuvânt de rămas bun...,
ai lăsat portretul prăfuit în perete
privindu-se șters în oglindă.

Mereu se termină câte ceva în casa nopții,
se ivește câte un gol de umplut.
Obiectele nu-s puse la loc,
fiecare are un aer de neorânduială,
ca și gândurile suprapuse de-a valma
înainte de sărbătoare...
Și cine să le claseze?

Prin clipele sparte, femeia s-a strecurat nevăzută.
Toți o sorbeau din ochi, nimeni nu știe
pe ce drumuri și-a pierdut umbra,
cum se furișa vinovată,
nu de plecare ci de urmărirea involuntară,
până pe treptele incertitudinii
pe care nu mai vrea să le urce,
se întoarce.