mi-e dor să-ţi cuibaresc obrajii în palme,
din trupul tau s-mi refac leaganul dorului,
să retrăiesc infinitul exploziilor calme
în profunzimile comuncării netrecătorului.

atât de dor mi-e să-ţi sap umerii cu fiori,
pentru tresarirea-ţi cât veşniciile artei,
prin sculptura unirii a doi foşti muritori,
în aşternutul tăcerii marmorelor de şoapte.

să-ţi sprijin gândul de ieri zbuciumat
prin stâlpul măreţiei de inimi zidite,
întru înălţarea cântării unui verset minunat,
despre pilda iubirii primei fiinţe ivite!