De fiecare dată,
drumul până la tine e mai lung
cu un mormânt.
Nu ştiu cine te-a băgat aici,
dar să ştii că te-a pus cu faţa la vânt
şi cu lumea la spate.

Pe-acasă, totul e ok –
soarele încă joacă somata cu cornete
prin geamul chituit de tine,
pereţii-s mai groşi cu cinci milimetri,
mamei i-au crescut struguri albi pe lângă urechi
şi duminici galbene în palme,
(spune că te mai aşteaptă doar 30 de ani
şi-o ia de la capăt),
televizorul diamant a suferit 3 anevrisme
(i-au pocnit lămpile,
şi nu se mai găsesc în comerţ),
pămătuful tău,
plin cu riduri de var şi aproape chel,
începe etajera,
dar te plictisesc, nu?

În rest,
toate-s la fel de altfel,
numai 14 octombrie acelaşi vameş ursuz,
cu o mână-n buzunar,
cu cealaltă, până la cot, în sufletele oamenilor.
Iar eu
m-am tăiat numai de 14 ori la primul bărbierit,
mi-am rupt aţa c-o Ană plină cu melci verzi în ochi,
m-am apucat de fumat tutun, apoi basme, apoi beznă,
am învăţat că, dacă e să pleci, s-o faci devreme,
n-am reuşit să mă fac inginer, am făcut filosofia
şi m-am apucat să scriu prost.

Tu ce mai faci?
văd că ţi s-a maturizat crucea,
nucul care-ţi creşte din piept
zgârie burţile ciorilor,
gardul ce te măsoară a năpârlit ruginiu,
placa cu numele tău abia te mai ţine minte...
Taci?
Ai devenit greu abordabil, tată!

Acum plec.
Aaa: vezi că nenorociţii ăştia vii
vor să te-adune într-un sac de pânză,
claie peste grămadă –
cică ar mai încăpea câţiva peste tine...
Mai vin!
Dacă te mai găsesc,
am să-ţi mai spun de mine, de altele,
aduc şi cărţile de-un tabinet,
şi poate că
am să mănânc şi eu o nucă
din nucul tău.