de la un timp se sapă şanţuri pe fruntea mea
tot încerc să le acopăr
ca o mamă ce şterge lacrimile cu rimel şi rimelul cu lacrimi

oamenii mă împing spre asfalt parcă
sufletul lor s-ar lovi de copacii uitaţi pe margine
le spun prieteni pe care încă nu i-am cunoscut.
Dumnezeu întinde uneori degetele spre mine
dar avioanele de hârtie i le retează

schimb trenuri alerg din fotografie în fotografie
să găsesc un alt oraş
o altă casă în care să nu mă învelească singurătatea
o fereastră prin care să privesc dragostea înflorind pe ramuri
şi mă visez o femeie frumoasă
cu încheieturile libere cu o lume răsturnată în spate

apoi
mă trezesc pe strada copiilor murdari agăţaţi de-un colţ de pâine
ca de-o jucărie nouă
aproape sărutând asfaltul unde maşinile ţipă la oamenii din ele
iau versul acesta şi-l împăturesc
pentru zilele gri care vor veni.