Dureazã mai mult de un minut pînã ochii
se golesc de viațã. Poate și mai mult
dacã nu a fost lovitã cum trebuie.
Poate și mai mult.

Mai întîi cade în genunchi de parcã ceva greu
o apasã brusc în partea din fațã și ochii-i
se umezesc. Un vînt iscat din senin înãuntru
bate prin ei tulburînd zãpada.

Apoi se prãvãlește restul corpului sub privirile
nepãsãtoare ale bãrbatului care nici mãcar
nu-și mai spune în gînd:
Așa a fost sã fie.

Voi stați la cãldurã; pe televizor știri
despre vremea de afarã. În continuare
ger de cîntã pietrele, zãpezi
ca-n poveștile bunicilor.

Stați liniștiți, nici mãcar nu știți ce culoare are
zãpada din spatele curții, nu știți cît dureazã
pînã ochii blînzi se umplu de iarnã.
Un vin fiert sau un ceai,

o așteptare plãcutã la gura sobei
pînã cînd se deschide ușa și intru cu tot
cu înghețul. Le vãd fețele cînd trîntesc de podea
cãpãțîna cu ochi albi ca o acuzație-n alb,

le simt picioarele tremurînd. Toți tac,
aerul încã vibreazã. Cãpãțîna privește fix
în sufletul lor și ultima fãrîmã de viațã
și durerea rãmase în ochii ei albi

își cautã o gazdã. Cînd genunchii li se-nmoaie
ca picioarele din fațã ale vitei iar ei cautã
sã se spijine de ceva, sparg tãcerea:
Am venit. Am venit s-aduc carnea!