Copil de bulevard era
Vestitul bard pre numele lui PÂCĂ
Ce-l mirui singaporeana stea
Prea vrednic la libaţii, bun de râcă !

Parcă-l şi văd în pragul cârciumei
Târând beţivii-n urmă – toată gloata:
Avea priviri de foc şi pumnii grei
Şi muşchii pe ciolane cu lopata !

Avea un hoit atletic, temerar,
Cu trecere la târfe şi cucoane,
Părea conquistador sau marinar –
Şerpos la vână: tot numai odgoane !

Şi-o mustăcioară – mustăcioara lui
Pe care-o botezase „samuraşul” ! –
Părea să nu dea sama nimănui,
Cât mi-l ştia de spaimă tot oraşul !

Şi-avea un gest cu palma trăgând greu
Curburile mustăţii pe sub barbă
De s-ar fi spăriat şi Dumnezeu
Când s-aşeza lângă pahar să-l soarbă !...

Iar – peste barba-mpădurită-n jos,
Prinzându-i maxilarele ca-n cleşte –
Sus – peste nasul cârn şi bătăios –
Sprâncenele-arcuite vultureşte !

Când s-aşterna cu ăilalţi la băut –
Da’ când era o zi să nu s-aştearnă ?! –
Nu pridideau să-i dea pahar umplut
Trei chelneri vrednici ce-i turnau pe goarnă ...

Şi nici o ştoarfă nu l-ar fi clintit
Din zeama lui – c-o şi pocnea la zlotcă;
Decât al târfei zâmbet înăcrit ,
Mai drag se săruta c-un ţoi de votcă !

Părea urmaşul unui han-tătar –
Han fioros, muşcând hangeru-n gură –
Când aşternându-şi buza pe pahar
Îl şi da duşcă – dintr-o sorbitură...

Se prelingeau pe pieptul lui vânjos
Din cumpăna mustăţilor prelunge
Vânoşii şerpi de zaibăr tămâios
Ca văngile de cnut plesnind a sânge ...

Dar – cât de fioros şi han, –
Când se pornea să cânte el de jale,
De lacrimi – ochii, pungile – de bani
Le deşărta cu cânticele sale !

De-atâta dor şi căşunat frământ
Credeai că-n două inima lui sparge-şi !
Ci crâşma-ntreagă tremura de cânt:
Bocea ca pe la Jii, doinea ca-n Argeş ...

Să-l fi văzut când inima-i da ghes
Să-nşire versuri, poezii să spună !
Era frumos ! Vorbea cu gest ales !
Se zbuciuma ca arborii-n furtună !

Cu halbele – sleite torţi de seu –
Înmărmureau şi chelnerii pe trepte,
Iar cei de primprejur, ca unui zeu,
Îi urmăreau fantasma mâinii drepte !...

Ştia pe Lermontov d-a fir-a-păr...
O, „Demonul !” Cumplită poezie ! –
Când recita, părea, într-adevăr
Un tragic demon Însuş-El să fie !

Păreau pumnale ce-au tâşnit din teci
Aprinşii ochi – fantastice comete –
Când printre constelaţii de cincizeci
Ca un bolid se prăbuşea cu sete !

Cu niscai ochi de lup or guri de puşti
Îl aţinteau sticloanţele din rafturi
Cu sânge de balaur – doar să-l guşti,
Să-ţi puie foc în vine, dor de cafturi !...

De mare „ocnă” l-au bunghit curând
„Presarii”, care-aşteaptă doar atâta :
Să nu te-arăţi ca oamenii de rând,
Că – gata – ţi-ngenunche-n glod cornuta !

Da’ numa’ că pe el l-a-ngenuncheat
Nu cârdăşia ce-i lingea pe urme,
Ci duhul lui înnegurat
Şi păcătoasa-i viaţă vrând s-o curme !

Că – de-ar fi fost altfel, cu forţa doar
Un reghiment ar fi putut să-l prindă,
Pe câţi nu-i proiecta-n vreun galantar,
Or nu-i pălea prin părţi rotind vreo grindă ?!

Dar singur el, sătul şi de alcool,
Răpus şi de-o tristeţe grea ce-l roade,
Când opintit pe-un colţ privea în gol,
Tânjea să fie iar „om cumsecade” !

Ba la „pârnaie” singur-el s-a dus –
Că nu era borfaş nici laş, din fire ! –
Ba, pot să zic, chiar demn, cu capul sus,
Ca un monah spăşit la mânăstire !

Doar, lapte, n-a băut în viaţa lui,
Dar a şutit din colţ un kil de lapte,
Pentr-un copil ce lâncezea, verzui,
Într-un cotlon unde-a-nnoptat az-noapte !

Patetică – zău – viaţa nu-i de loc
Şi chiar de-ar fi, de loc nu-i pasă legii:
Ea macină şi bagă la un loc
Borfaşii lumii-alăturea cu regii !

La trebunal, trei luni – atât i-au dat.
Iar Pâcă-a zis proptindu-se la bară:
E prea puţin ! Nu-i drept ! Ar fi păcat !
Să-mi daţi cinci luni, să ies în primăvară !

„Sficheşte-afară ! ... Vine iarna grea ! ...
Cocioabă n-am şi nici sub cap ce-aşterne !
Şi-n crâşmă nu-i nici pat nu-i nici saltea !
Iar băncile din parc sunt fără perne ! ... ”


Cu perne, fără perne, tot un of !
Că-i tot un drac şi capra ca şi ţapul !
Dar nu da-n patarama lui Rutebeuf –
Hazliu truver – ăl de-şi pierduse capul ! ...

Mult i-am iubit pe oamenii cei duri
La fel ca el, dând Morţii cu piciorul,
Ce nu se dovediră murături
Şi-n ceasul greu nu şi-au pierdut humorul !...

Se duse bardul Pâcă dintre noi
De bună voie, ca la Purgatoriu,
Dar va să se întoarcă înapoi
Din monahatu-acesta provizoriu !

Eu nu ştiu dacă-n lume e ceva
O forţă într-atâta de sus şi tare
Să poată-asemeni fire-a o schimba –
O fire ca a lui – neschimbătoare !

Dar chiar de-ar fi o forţă într-atât
Să schimbe-asemeni om, de azi pe mâine
Acel cu care anii mi-am băut
În mintea mea neschimbător rămâne !

Afară-i viscol ! Pâcă n-are bai !
Petrece-n sinea lui, duhnind ca grofii...
Ieri şi-a băut cămaşa, azi, încai,
Şi-o bea izmana, mâine-şi bea pantofii...

E-o vorbă abitiră-ntre borfaşi
Că mă-ta te-a fătat în pelea goală,
Tot ce-i pe noi e başca, copilaş !
Din tot ce crezi c-apuci, nici-o scofală !

Beţivule, -ţi curg trenţele ! Dar las’
Că am să-ţi fac costum la două rânduri,
Să te-nţolesc în trenţe de pripas
Şi-ţi fac şi monament din patru scânduri !...

Avea dreptate bardul cel proscris,
El – Pâcă cel Frumos – Eclesiastul !
Din tot ce va fi fost, atât stă scris
Ca amintire : Vocea lui şi şvastul !


Şi-am scris aici cuvânt d-adevărat,
Ca pretutindeni buhul să se ducă :
De-a pururi fie binecuvântat
Ăst staroste-al beţiei – Bardul Pâcă !