cerul își striga apelul de dimineațǎ
ieșiserǎ la raport îngerii cu aripi sculptate în argilǎ arsǎ
cu foi tremurǎtoare la vânt prea ușoare
pentru poveri atât de grele
-când le-a fost sete doamne le-am dat ploaie destulǎ
acum digurile plâng de robie înaintând jalbǎ
de nemulțumire stârnind puhoaie de patimi
rostogolind la-ntâmplare numele tǎu
-când le-a fost foame doamne le-am dat hranǎ bogatǎ
însǎ laboratoarele au îmbibat în rod mǎtrǎgunǎ
pǎlindu-le virtuțiile în calomnia e-urilor le-a rǎmas steril
cugetul mușinându-le prin foame aberantele himere
-când le-a fost somn doamne le-am dat visele
tot mai mulți viseazǎ cu ochii deschiși pluta aurie
sǎ-i ducǎ la țǎrmul înalt seva mǎslinilor astǎzi are
gust de otravǎ mor porumbeii pe maluri rǎspândind
în aer duhoare de mort
-când au fost neliniștiți doamne le-am dat pacea
niște mâini au strǎns în pumni slava luminii orbind-o
cu praf de pucioasǎ ochii lor lǎcrimeazǎ de la arsura
focului orbiți înainteazǎ prin fumul iluziilor la capǎtul
lor strângând în pumni același întuneric
singurul înger cu aripi sculptate în piatrǎ a încheiat raportul
-eu am sǎ le dau mâine doamne o casǎ de piatrǎ
cu multe scǎri sub pǎmânt acolo vor avea timp și luminǎ
sǎ vadǎ tot nevǎzutul de deasupra sclipind
cerul i-a ascultat rǎbdǎtor deschizându-și larg porțile
rǎsunând ca un ecou prin ele nimic nu e destul și totul e puțin
apoi un fulger și-a trimis lumina pe pǎmânt

1 februarie 2012