La revedere, domnule osteneală,
te sinucizi neapărat după miezul nopţii?
Câţiva lupi ies din antecamera echilibrului,
câteva baruri au guri cârpite
şi instrumente de lemn zbat mucegaiul oraşului
înspăimântătoarele tobe regale trec străzile
ca strigoii bat în uşa arborilor gelatinoşi.
Am împărţit orizontul, frigul
vorbelor – acum te sinucizi?
Dacă e miezul nopţii te adăposteşti în miezul morţii?


Semiluna, umede cearcăne
şi braţele spitalului Mâine.