ţi-am întins întotdeauna mâna dreaptă
şi te-am salutat respectuos din cap,
nu eu ţi-am bătut copilul la şcoală,
nu eu ţi-am furat benzina din rezervor,
nu eu ţi-am petrecut concediile în austria,
elveţia sau maldive şi te-am lăsat
să mă vezi la televizor.
nu eu îţi trimit pliante cu reduceri pentru care n-ai bani
şi nu eu te-am angajat pentru 600 de lei pe lună
şi 10 ore pe zi.

m-am speriat când în jur de împrejurul meu
roboţi de stat şi jurnalişti roiau
să-mi vadă faţa.
pentru prima oară în viaţă voiau
să mă privească-n ochi şi m-am speriat.

dacă am aruncat cu borduri şi pavaj
a fost pentru că am vrut să-ţi arăt din ce şi-au făcut case.
am aprins focuri şi am încercat să ridic baricade
aşa cum am fost învăţat că se face,
nu pentru că aş fi vrut eu un loc în istorie,
puţin îmi pasă de ea,
am vrut doar să te oblig
să te gândeşti o clipă şi la eroii mei.

ştiam că mă vei desfiinţa pentru că vreau schimbare,
nu înlocuire de cadre,
pentru că nu strig
"jos dictatura, noi îl vrem pe vlad ţepeş!",
dar "ne temem de huligani".

n-am votat şi n-o să-mi votez vreodată stăpânii,
trăiesc în exil acasă, tăcut pentru încă 22 de ani,
în garsoniera mea prost încălzită,
şi n-am spus niciodată că reprezint pe cineva!

nu sunt huligan, sunt ilegalist,
l-am citit pe foucault
şi cred că singura formă potrivită de revoltă
e cea din franţa, mai, 1968:
"Ne me libère pas, je m'en charge!"

măcar pentru asta,
stimabile domn,
acordă-mi atenţia!
o să-ţi poţi
justifica mai uşor
elitismul, rasismul, dispreţul,
si o să te simţi, printre oameni, ca acasă.