soarele topeºte, pe unde apucã, suprafeþe mici de zãpadã. nici zãpada, dacã e s-o luãm pe bune, nu-i foarte insistentã sã rãmânã jos. a nins doar aºa, sã ne ungã ochii: poftiþi niºte zãpadã, macãr pentru bucuria ãstora mici. copiii, dacã tot veni vorba, umblã haotic prin curte ca niºte molecule într-o substanþã. copii îmbrãcaþi în haine colorate. în violet, verde þipãtor, portocaliu sau pantaloni roºii. copii ai sãracilor, ai clasei de mijloc sau pur ºi simplu copii - toþi uitã de bani circulând in mici cete. abia doar când vor ajunge acasã, uitându-se în ochii pãrinþilor îºi vor aminti cã disearã iar ciorbã e de mâncare, sau, unii, îºi vor aminti cã undeva în frigider se învecheºte o pizza, niºte peºte roºu (mâncare deloc pentru copii), iar batonaºele de mars au prins un strat alb deasupra.
eu pufãi dintr-o þigarã ºi moi buzele într-o ceaºcã micuþã de cafea. acum am observat, în blocul de vizavi, la al patrulea, o domniþã trage ºi ea dintr-o þigarã. se pare cã privim unul la altul. am plecat privirea în jos, ceaºca ei albã, din care ies mulþi aburi este vãdit mai mare. unde se pune ceaºca mea microscopicã, verzuie ºi roasã aºa nu ºtiu cum.
toate lucrurile frumoase ºi bune pe care le facem, întru slava lui Dumnezeu sã le facem, m-am gândit eu. pur ºi simplu altfel nu are niciun sens. ceva mai devreme, tot azi, am stat la intrarea în bisericã ºi de trei ori am refuzat sã intru. groaza îmi dãdu câteva icnituri, niºte greþuri mã apucase: gândeºte-te la copii.
sã nu ezitãm când vine vorba de rugãciuni. imi place s-o fac pe durul dar dacã dupã slava mea mã gonesc, degeaba alerg. în tot acest preludiu de ianuarie, rugãciunea se înalþã deasupra tuturor lucrurilor. ce-i drept, venise pe mail ºi o propunere de a scrie un scenariu... dar zãu, cu mâna pe inimã spun: nu ºtiu cum sã-l încep.