Trebuia să ies din scenă cumva melodramatic.

Aşa că am scris poemul acesta la sfârşitul unui an,
un semn al meu că alt an
a început.

Dacă ar fi prima oară, aş înţelege.

Dar anii se repetă şi trec şi fiecare poem al meu e un semn
că am început.

Fiecare cuvânt şi fiecare ceaşcă de cafea deco fără îndulcitor,
pe care mi-o pui dimineaţa pe noptieră, sunt semne
că încep.

Totul, dar absolut totul începe.

Să-ţi intre bine în cap.

Dimineaţa, cafeaua, blogul tău. Iarna, severinul şi dunărea.

Data viitoare o să-mi păzesc bărbatul cu puşca de vânătoare sub pat
şi la prima femeie care o să apară în viaţa noastră, o să-i spun:
-Împuşc-o!

Însă ea va veni îmbrăcată astfel încât să pară mai tânără decât mine,
rubincondă şi surâzătoare,
în sarafan din blugi, cu ghete de iarnă,
ciorapi trei sferturi şi cozi împletite, şi-ţi va spune:
-Împuşc-o!

Poemul acesta scris pe genunchi, la sârbi,
e un semn al meu că un alt poem
a început.

Poemul acesta sunt eu însămi, întinsă la pământ,
înfăşurată în vestă antiglonţ.
Şi ea, înfăşurată în vestă antiglonţ.

Rudele, prietenii, nelipsiţi din niciun poem,
înfăşuraţi în veste antiglonţ.
Sicriele plutesc pe dunăre, ca nişte crenvurşti fierţi,
înfăşurate în veste antiglonţ.

Nimeni nu rămâne împuşcat.

Nu ştiu cine ar plânge.