În noaptea în care îmi doream să pătrund
încă o dată
libertatea,
pe inimă, în sus,
cum spuneau bătrânii mei de la Corşor,
căutam cu palmele fericirea peste şoldurile ei
ca un ascet care s-a tâmpit de curând.


din păcate,
preţuiesc deopotrivă carnea care se înalţă
la rangul de femeie,
cum preţuiesc femeia însăşi.
acum, îmi aştept sufletul să vină din urmă,
să parcurgă singur distanţa până la ea.
aşa are sufletul meu un specific,
mereu rămâne urma celor pe care le-a trăit.


dorinţa de a o înţelege adânc o face mai frumoasă.
înspre dimineaţă, şoldul ei bronzat pe-o parte


a răsărit din cearceafuri
ca luna din penumbră.


în sistemul meu solar, neparcurs până la capăt de lumină,
am oferit cândva şi sufletului ei
posibilitatea de a gravita
şi chiar a devenirii formal feminine.
apoi, aveam nevoie de refugiu
şi ne retrăgeam de la mare-nspre pat.
tavanul – cer superficial şi aparent –
doar pentru ea s-a împodobit atunci
cu felurite insecte,
care cădeau, pe rând, ca nişte stele,
spre fericirea noastră de jos.


dar, izolată-n pofta mea, o mai putea fi ea frumoasă?