tu recunoºti umbrele de pe cer ºi le ceri sã fie avioane sau pãsãri sau, mult mai rar, oameni. atunci aud trupul greu al lui gibreel farishta ºuierând prin aer ca o ghiulea, ºi tu chicoteºti bucurându-te de venirea lui ce strãbate încã vãzduhul, ca o femeie aºezatã pe spate, rãstignitã pe linia orizontului ºi o altã linie, perpendicularã, pe care numai tu o poþi gândi. eu mã simt obosit ca o fantomã desculþã, iatã, orice aº zice se resoarbe în mine ca într-un vid, nimic nu trece în afara mea, nimic nu asudã de resturile înfãþiºãrii mele, nimic nu-mi îmblânzeºte singurãtatea. sunt o umbrã lividã care-ºi împinge sternul gonflabil tot mai aproape de tine, sperând sã fie recunoscutã. tu recunoºti umbrele de pe cer ºi le ceri sã fie meteori sau planete, dar cu mine nu te joci niciodatã. nici nu mã cruþi, nici nu mã ucizi. o!, cum se plimbã privirea ta ca o lamã sclipitoare, cum se leagãnã pe lângã mine ºi cum tresar de parcã aº fi fost, în sfârºit, recunoscut. de parcã mã pregãteam sã intru într-un fel sau altul în lume. dar tu nu mã spinteci niciodatã, nu mã tragi afarã, nu vrei sã-mi dai drumul.nu vrei sã mã nasc. stãteam într-o pivniþã scundã, sub un teasc, dispãream uneori într-atât, încât încãpeam în golurile de aer dintr-un dop de plutã. sunt atâtea lumi în lumea asta infinitã ºi eu sunt la fel de singur în toate ca ºi în asta. uite, îþi întind mâna mea de confeti, mâna mea euforicã de fãcut cunoºtinþã, rosteºte-mi numele, fã-mi curaj, iartã-mã, ia-mã acasã. ºi mâna mea trece prin tine aºa cum îmi trece vederea când te privesc. mâna mea trece prin tine ºi se leagãnã prin aer, ca o frunzã incolorã, mereu de partea cealaltã.