e un lanţ lung pe care ţi- l agăţi la gât,
apoi, prin vene ţi se scurg stări
care aparţin tuturor.
timpul care a mai rămas are, uneori, şi umbră,
se fereşte, parcă, de ceva,
îţi prinzi o brăţară la picior,
spre mine te uiţi altfel,
dai întotdeauna viaţă pereţilor
pe care te sprijini,
ca un contrast al unei aşteptări
în faţa unor ape curgătoare
prin care, uneori treci fără să te desculţi,
apoi, aştepţi ca prin oasele noastre
să treacă toţi ochii care ne privesc,
fără să ne cunoască.