Oamenii au aprins lumînãri galbene, subþiri, albe, mai groase.
Au decis sã prãznuiascã morþii. Între crucile albe miros de sarmale.
Numai drãcuºorul cu ochi de nectar îºi lingea unghiile.
Numai drãcuºorul se iþea printre morminte. Din cînd în cînd scãrmãna norii
de pe ochii femeilor.
Apoi oamenii au decis sã aprindã lumînãri lungi, cu fundiþe,
ca pentru ultima nuntã.
Din morminte au ieºit cîrtiþe, cu nãsucurile mirosind moartea,
greieri de cimitir cu repertoriul înghiþit în lacrimi,
furnici ce nu ºtiau de frig, ci numai de trupuri descompuse
de oameni.
O fetiþã s-a aºezat pe o piatrã ºi a început sã rosteascã
balada celor fãrã de noimã,
balada speranþei încãlecate pe arbori pictaþi.
Preotul s-a ridicat dintre oameni, a pornit de jos,
anul acesta nu a suflat lumînãrile,
se vor stinge pînã la urmã a zis
ºi a pornit spre capelã.