vorbim tot mai rar. chiar și-atunci,
cuvintele ne bat la ușã cu sfialã,
de parcã se tem cã ne vor gãsi
fãcând pe ascuns dragoste
cu nefericirile noastre.

nici timpul nu vrea sã mai treacã.
a-ncremenit privindu-ne în ochi,
pândind în tãcere momentul prielnic,
sã ne înãbușe sub pernele gândului
ca pe niște prinți nãscuți din flori.
mi-e inima grea de atâta nimic.
dacã m-ai atinge, ar țâșni din mine
șuvoaie de nopți plumburii.

uneori îmi doresc sã desfac amintirea
fâșie cu fâșie, fir cu fir,
cum ai desface-o scoarțã de mesteacãn.
sã-i inspir mirosul
și sã adorm visând
cã, totuși, n-am murit
pânã la miez.