Despre cei doi bunici n-am scris niciodată,
nu pentru că nu i-am cunoscut
sau m-aş teme de formule epuizate:
orice trunchi retezat
supravieţuieşte prin lăstarii
hrăniţi de rădăcinile trainice.

Eram copil, vedeam pe cer mici sfere de aer,
credeam că acolo sunt sufletele celor aleşi.
Priveam la mama, priveam la tata –
ochii lor îmi dădeau acelaşi răspuns.

Când am învăţat să desenez sfera,
vedeam şi plinul din ea,
rotunjimile pe care aveam să le-ating
după finisarea colţurilor.

Am atins apoi culorile.
Eram îndrăgostit de verdele pur
şi de nuanţele albastrului,
am umplut cuburile cu ele.
Aşezam soarele într-un colţ,
şi el îmi povestea despre rătăcirea luminii.

Ştiu că această ecuaţie cu două necunoscute
e viaţa mea:
fără ele nu aş fi existat niciodată.
Bunicile aveau să le păstreze memoria
în firul de busuioc de la icoană,
ochii mamei şi ochii tatei îmi grăiau despre ele.

N-am să fiu capăt de drum:
cineva are să ducă mai departe
minunea de-a fi.