Dumnezeu e un copil nebun
care se joacă într-o cutie de vopsea roșie.
spoiește pereții, luna bătrână
și buzele femeilor singure.
umbra Lui albă e prietenul de pâslă
căruia îi lași ușa deschisă la miezul nopții.
și pe gerul cel mai ger,
vine la tine fără să facă un zgomot,
nu se laudă cu surzenia lui,
nu dă din coate.
dacă se îmbracă în moș crăciun
știm cu toții că nu e moș crăciun,
ci pensionarul flămând
care îi duce babei lui o masă caldă.
și pe gerul cel mai ger
când moartea doarme într-o coajă de nucă
El se înțolește cu o pădure de veverițe.
ca să-L vadă și proștii
scrie pe fruntea lui ”Dumnezeu”,
un scris mare și roșu, cu ”d”, de la Dănuț.
îți spun Io, cu Dănuț nu tremuri de frig,
știe patentul nemțesc pentru o iubire perfectă.
nici mă-tii nu i-a fost, nici lui tac-tu –
doar cât s-a aplecat peste Ei și s-au topit de căldură.