un pãianjen și-a fãcut casã cu mai multe camere, de fapt o vilã
în cutia cu scule. un pãianjen e vîrsta în care sînt prins
și douã cãngi ruginite mi se înfig prin sfîrcuri.
despre sînii ei îmi aduc aminte cã miroseau a uimire și rãsãrit
iar gustul acela de vișinã coaptã e tot ce mi-a mai rãmas.

pãianjenul construiește un alt etaj, eu am un subsol aproape gol
deși îmi aduc aminte cã aveam foarte multe lucruri de reparat.
un pegas portocaliu, o mașinã de pompieri cu scarã rabatabilã,
o trusã cu microscop și un telescop. și-n piept aveam
un observator astronomic, acum ajuns refugiu cu un singur
pat, în care, din ce în ce mai rar, mai rãmîne cineva.

cred c-am sã omor pãianjenul ãsta care mã ține în casa lui
plinã de atîtea gãuri astupate cu gãurile mele. o sã-mi retez cãngile
chiar de sub piele și-o sã strîng în brațe aerul cum aș aduna fînul
în care am aflat gustul adevãratelor vișine sãlbatice. o sã-l împãturesc
în douã, în patru, pînã-mi încape în buzunarul de la piept
în locul batistelor albe la costum, care-mi acoperã urmele pașilor

gropile lãsate de cizme, an de an tot mai mari, tot mai grele
de parcã în fiecare iarnã greșesc și încalț altã pereche, greșitã.
și du-mã-n ispitã, cîine cu pãienjeni la ochi, cîine cu limba uscatã
lingîndu-mi rãnile din sfîrcuri, du-mã-n subsolul sãpat
în curtea bunicilor unde mi-am ascuns dinții de lapte și o bucatã
din crucea bunicului, du-mã sã-mi ascund încã o nevolnicie –

pînza asta de pãianjen din fier forjat, bãtãturile astea luate de pe
clanța ușii ce dã într-un zid alb, lipit pe locul unde-a fost odatã
intrarea-n castel. și du-mã ispitã înapoi, cãci înainte, sus sau jos,
mã pot duce singur.