Te-ai gândit să privești
copacii din crâng,
prin lentile de scorburi,
două,
una pe pieptul tău stâng
și alta pe frunte,
ca un pirat cu piciorul
de lemn înverzit,
dispărând zilnic cu jumătăți de măsură
pe mare, totdeauna cu aceleași
parâme, totdeauna
pe aceleași cărări
și clătinări secundare.

Să-i vezi, ca și grijile financiare,
prin găurile pantalonilor
cumpărați de la SH din colț,
unde, pe geam e lipită o poză
cu doi tineri,
„Luni primim marfă”
de parcă luni nu este o zi
ca și joi sau ca vineri.

Te-ai gândit vreodată
să simți pădurea la fel
ca și durerea ta de stomac,
care a uitat că a trecut
prima zi din lună a bolnavilor,
nu că nu ai avea
ce să pui tu pe masă,
doar te gândești
să postești și să rabzi,
ci să absorbi rafinat
știrile la TV mâncând
floricele,
să uiți cum să lupți,
să-nveți cum să cazi.

Sau poate
să privești copacii
ca un imens carusel
sau ca lucruri ceva mai vesele
de exemplu,
mersul la cafenea duminică,
discotecă, la un concert de rock pe gratis,
sau mai îndrăznesc
în fața calculatorului,
lăsând să treacă timpul păuș,
iar răcoarea frunzelor timpului
să te-mpresoare, să facă din tine căuș.

Prea obișnuit un călător
tot trecea prin poiană.
Nimeni nu plânge,
nimeni nu cheamă.