Vise se-ascund pe rafturi albite
Și roase sunt de-al zilelor fior.
Cuvinte în lacrimi și zâmbete ucise.
Mă-ntreb dacă aș vrea să le cobor.

Văd clipe trăite din plin odinioară.
Văd răni sculptate în suflet baroc.
Și-aș vrea să adorm, iar ele să moară.
Și rafturile goale o să le-arunc pe foc.

Aud voci contopite-n șoapte adorate.
Mă-nvăluie crud, îmi place s-ascult.
Mi-e greu să te simt, mi-ești mult prea aproape.
Las gândul să-mi cadă din nou pe pământ.

Sub tălpi simt acum răceală din ape,
Și ochii-mi se scaldă în stropi duri și grei,
Iar orele curg, dar ploaia nu tace.
Aștept cu răbdare, m-astupă tăceri.

Se-nghesuie vise pe rafturi uitate.
Mă-nteapă feroce duioase amintiri.
Sfârșită ascult ritmul inimii-n noapte.
Nu pot să mai lupt.
Mi-e teamă să sper.

Aș vrea să te-alung. Și-a timpului roată
Să picure-ncet...
Să-mi spună să iert.
Mi-atata de dor, durerea mă-neacă...
Sunt vise pierdute, zdrobite de cer!
Iubite, te rog!
Te rog mult, m-așteaptă
Și-am să renasc în zile de ieri!