Nu ştiu,
dar totdeauna, când încerc să-mi împart sufletul,
îmi dă un rest
pe care nu-l mai doreşte nimeni.

Din acel rest îţi scriu acum,
conştient că nu va ajunge la tine,
nici măcar sub forma picăturilor de ploaie.

Restul acesta nu se cheamă nici solitudine,
nici angoasă, nici sfârtecare pe roată;
de fapt, nici nu vreau să-i dau un nume,
e de ajuns că există pur şi simplu,
fără a fi recunoscut de nimeni,
fără a pretinde recunoaştere.

Aici, de unde îţi scriu,
toate muzele şi-au luat vacanţă,
doar eu le văd
cum se zbenguie în marea interioară,
se lungesc leneşe pe nisip,
îşi dăruiesc trupul soarelui.

Desigur, de-aici n-o să iasă nicio poveste,
nicio fluturare de aripi
sau vreo întretăiere cu paşii tăi.

Aici e un gol care prinde consistenţă în zbucium,
de-aceea, ar trebui să vezi agitatori de hârtie
în fiecare picătură de cerneală.

Dar, cum nu doreşti nimic de-aici,
te las în pace.
Ai grijă de tine!