francesca, nu am cum se dezleg totul fãrã sã mã cufund în iluzia celor ce își iau rãmas-bun fãrã cuvinte sau care se împart între mai multe case și uitã mereu ferestre deschise, prin ele ies atâtea mirosuri grele, resturi de cruzime care-l atrage, fãrã putințã de stãpânire, pe cel slab sau pe cel puternic deopotrivã, amândoi au aceeași capcanã, fiecare va ieși însã doar în momentul în care va iubi clar

îți povesteam cândva despre miezul negru din inima oamenilor bântuiți, când legãturile devin doar spectrale și ei cred în partea asta intimã, ascunsã, ca într-un miracol, o legendã care se transformã pe noapte ce trece în coșmar sau poate doar angoasa cã lumea este prea aproape de ei îi face sã se desprindã brusc, sã urascã tocmai pe acela care îi iubește

nu, nu e loc de judecatã aici, deci nici de iertare, e timp pentru asta în altã lume, acum doar vedem cum pielea devine transparentã în jurul ochilor și nu îi mai poți privi, ochii lor nici vii, nici morți te captiveazã într-atât încât te-ai putea lãsa în ei pânã la capãt

nu am cum sã plec deocamdatã, fac pași înainte - în urmã, desprind fir cu fir, însã e ceva ce nu se desfãșoarã, nu se topește, nici arșița dinãuntru, nici soarele în amiazã nu îmi sunt îndeajuns, cum nu mi-a fost nimic pânã acum pentru a închide toate cercurile, sunt încã prinsã chiar de aici, francesca, din miezul sufletului, al meu are ceva din culorile nedefinite, un amestec de rãsãrit și apus în care fâșiile de negru se dizolvã, dar existã mereu cineva care îmi varsã mai departe, ca într-o deltã, apele lui îndoliate, eu pot sã le port în matca asta, încã sunt atât de vie

uneori, când nu scriu, iau literele și le trec prin inimã, prin minte, prin țesuturi, aș vrea sã le aud rezonanța, în tot ce am fost vreodatã, fãrã margini, cred cã abia atunci, francesca, abia atunci mã voi putea desprinde definitiv, când nicio literã din numele celuilalt nu-și mai are corp ori sens în mine