Te prăbuşeşti, mâini se-ntind să te prindă
şi niciuna de tot. Nu-i un delir ce se-ntâmplă,
e sfârşitul care coboară în tine, pe roţi.
Nu îngenunchia acum, neştiinţa nu ne scuteşte
de plăţi. Lasă un pic de odihnă trupului
încovoiat ca o secure, cât fiica ta scurmă-n
pământ, să găsească prepuse comori.

Ce nu e, n-ai cum să dezgropi. Simt gustul
coşmarului tău, un nebun care îşi loveşte calul
cu biciul. Nu te căi acum, alinarea nu pune fapte
la adăpost. Strălucirea nu creşte ochii care
lipsesc. Plângi, disperat să rămâi, când şi-aici,
fii sigur, tristeţea e nisip mişcător.