nu mai știu ce să-ți spun
uneori am impresia că a trecut un secol
e momentul ăla de maximă liniște
când nu mai e nimic încorsetat și orice mișcare
bântuie de la un colț la altul / de la oase la mâini
apoi ne paralizează într-un mod cu totul
irespirabil

dimineața curge tiptil
sar peste micul dejun beau cafeaua
și îmi zic că asta e fericirea
ceva obișnuit/ o inerție/ un impuls etc
pentru că lucrurile mari se întâmplă
fără voia noastră și
mult mai târziu

tu nu ai fost acolo
era doar încăperea aceea goală și rece
în mijloc eu
trecându-mi degetele peste așternut și asta
mă făcea și mai singură

tu nu știi
cum e să aștepți crezând că asta
va salva tot ce e de salvat
să despici temperatura în mii de gesturi
care în final devin un singur tic
închis/ deschis

dimineața curge tiptil
îmi beau cafeaua și îmi spun că asta e fericirea
pentru că așa
e cel mai simplu