Trec norii prin inima mea, purtând ultima luminã a zilei.
cu ochii încã pot sã-mpart, pe mai departe, timpul
ºi încã pot privi sclipirea-i dintre straturile albe,
pe care numai unii oamenii mai ºtiu sã le vadã
în compacta istorie.
acest timp, prin care mã uit acum
ca printr-un aparat de mãsurat distanþe,
l-am adunat cu fervoare din poveºtile copilãriei,
cu armatoli ºi celnici aromâni,
apoi din biserici ºi de pe umeri de femei,
cã ºi pe umerii lor, cu suflet în crepuscul în acele momente,
mai sunt niºte juguri de fosfor,
uºoare ca fulgii în nopþile grele.


azi nu mai pot uita pãmântul pe care-am gãsit uneori
aceste frumoase femei cu farmecul lor iluzoriu.
le vãd consacrate genetic voinþei de-a fi fericite,
percepând optimist un handicap numit frumuseþe.
nu ºtiu nici lucrurile simple,
condiþia banalului uman: pe termen lung,
dragostea mãruntã,
în care se înscriu ca într-o competiþie,
nu poate concura cu noutatea.
în acest sens, iubirea lor pentru cel care sunt
nu cred cã poate fi mai mare decât vocaþia mea pentru diversitate.


Doamne,
dar tãcerea aceasta a Ta în anumite probleme mãrunte
este uneori un disconfort personal ºi argument
cã n-ai exista
pentru cei ce mai ascultã poveºti despre Tine.
sunt superficiali ºi fricoºi...
dar fã pentru mine ceva: vreau sã simt cel puþin atâta bucurie pentru aceastã fidelã
tãcere,
cât am avut când aduceam la piept femei întinse ºi goale,
extrem de vorbitoare!
altfel, mi-e teamã sã nu fi risipit ºi timpul, ºi lumea,
ºi tot ce ºtiam, ºi tot ce nu am mai putut afla.