Et voilà! domniºoara avea o pãlãrie de nisip,
ne miram cu toþii cum stãtea încremenitã.
Domniºoara putea fi chiar un sunet de ambulanþã,
o stampã reprezentativã a douã sandale,
fiecare punând iubirea ei mai pre-nainte c-un pas.
Cu siguranþã era cusutã de mine cu tiv,
nu se putea destrãma, risipi, rãsfira,
oricât de violent vântul ud.
Avea rochiþã din dantele bisericeºti,
indecente lumini ce zbierau printre macrameuri
cum sãrutãrile cinematografice imperativ decupate.
Erau câteva sãruri speciale care vindecau casele de vânt
ºi urechile ºcolarilor roºii, un toc de pantof
punea la punct pelicula în cutia ei de tablã,
în povestea ei amândouã.

(Nu mai bate copilul, se vindecã greu lacrimile celor mici.)

în povestea ei norocul se împãrþea la tot satul
ca un frizer ce tundea pe toatã lumea gratis,
într-o camerã lungã unde numãrai pe degete ºuviþele grele de pe podea
copilul venea toropit cu degetele de cernealã
ºi curiozitãþi poetice purtând un poster mare cu Baba Oarba
voi sosi joi cu trenul de 5, suna povestea ei
pe ploaie si vânt ºi rufãrie zburdalnicã

(nu mai bate copilul, paºii lui triºti, cu obrajii vineþii
se vindecã cel mai greu,
amintirile omului mic aproape cã nu se vindecã deloc)

de fapt pãlãria domniºoarei era fabricatã din melci în miniaturã
ºi nu se mai mira nimeni de ce stã neclintitã,
era cusutã cu tiv de mine, nu se putea risipi, rãsfira.

(nu mai bate copilul, striga una.
þinând în mânã un pahar gol de compot
ca un pântec gol de femeie).