O privesc atent cum respiră.
Zgomotul pe care îl scoate
orice expirație de-a ei spulberă
liniștea morbidă din bucătărie.
Nu ne spunem nimic.
Ea stă și se uită pe geam la cer,
iar eu stau și mă uit în neant.
Deodată,diseaca liniștea cu glasul ei
și începe să-mi vorbească.
nu știu ce spune,nu știu ce simte.
Doar o privesc.
S-a abandonat în lumea ei grea,
uitând că asta este dimineața noastră.
Începe să îmi pregătească micul dejun,
Crezând că asta cer prin neexistența mea.
Continuă să gesticuleze nevrotic.
O iubesc din ce în ce mai mult,
căci e atât de frumoasă când e supărată !
totuși,ca să îi curm suferința neexistenței mele,
Mă ridic,mă împrospătez cu îmbrățișarea ei,
Și plec.
Se pare că și eu am uitat că era dimineața noastră.