zile fără început, în urma noastră un vraf de tăceri sonore
plutirea asta stranie, până la disoluţie
ce e absurd se aşază ca un praf pe suprafaţa pielii

nu mai pot duce
nu mai şterg nimic
nu mă mai apăr

prinsă în furia celuilalt, privesc îndeaproape exploziile
schijele îmi intră în ochi, în piept
mintea prea clară, luciditatea e complet inutilă
nu umple hăul dinăuntru

aştept sfârşitul

între timp agăţ cu grijă orele, pe fiecare perete, o expoziţie
deschisă permanent, fără privitori
acum îţi ştiu toate nuanţele violenţei, tot ce lipseşte
este o ramă din lemn blând
să se păstreze intactă ultima pânză