Goleşte scrumierele, mai adu o carafă,
Aşază-mi pe masă trei crini şi-o garoafă
Şi sufletul tău topit în cafele,
Spre-a fi călăuză fantasmelor mele,

Întinde-ţi tot trupul pe roţi de caleşti,
Să văd dacă tristă sau fragedă eşti,
Încet, nu cumva armăsarii să-i sperii,
În ochii tăi crească şi descrească imperii

Şi de faci aceasta, îţi promit că mă duc
Pe maluri de suflet şi fumez doar trabuc
Cu aromă de tine, învelit doar în noi,
Peste punţi de suspine invadate de ploi

Goleşte carafele, adu o scrumieră,
Început eşti, dar şi fine de eră,
Lira mea e în treacăt atinsă de-un zeu
Ce doarme la umbra surâsului tău,

Visând caravane, deşerturi barbare
Şi ape ce-i trec peste pleoape arare,
Cadâne prelungi ca fumul de pipă,
Ce sparg orizontul cu aripi de-o clipă

Goleşte scrumierele, adu-te pe tine
Descinsă din steme de os, levantine,
Şi pune licorne de aer la porţi,
Să nu ne trezească nici Domnul din morţi.